885
0
Povestea tinerei plecate de 14 ani din țară: Nu m-am simțit ca emigrantă
885
0

Deși încă destul de tânără și atașată cu toată puterea de casa părintească, a luat drumul străinătății încă acum 14 ani, decizie care urma să-i schimbe viața radical.

Cristina Rodica Sibova este moldoveanca pentru care plecarea din țară a fost întâi de toate o provocare, apoi o plăcere, transmite Știri.md.

Într-un interviu acordat pentru Zugo, Cristina ne-a povestit că, de fapt, era genul de copil foarte atașat de casă, acel copil pentru care o călătorie mai departe de marginea satului era un scenariu fără „happy end”.

„Era o tragedie pentru mine să merg pe undeva în vacanța de vară, propunerile, ca de obicei, erau: tabără, la bunei la nordul Moldovei sau acasă. Desigur că eu alegeam ultima. Totuși, odată m-au lăsat la mămucă și tătuca la Mereșeucă, Ocnița, de unde la scurt timp le-am trimis părinților o telegramă – pe verso-ul unei felicitări găsite sub salteaua de pe cuptor. Așa am și scris „srocinaea telegramma” și cât mai pe scurt, să nu coste mult, „veniți să mă luați”. Atâta vacanță la bunei a fost. Și odată la tabără, ai mei chiar credeau că îmi fac un cadou și că o să-mi placă. În primul weekend tata a venit la mine și, desigur, m-am întors acasă cu el. Gata și tabăra”, mărturisește Cristina. 

Deși demonstrase atât de mult că e genul de adolescentă care se ține cu mâinile și picioarele de meleagurile natale, părinții decid că cele mai bune cunoștințe și lecții de viață le va prinde la București, acolo unde Cristina pleacă având doar 15 ani.

„Atunci a început viața mea departe de casă. A fost greu. Foarte. Dar mulțumesc destinului că am fost lăsată Bucureștiului să mă crească. Tot timpul am avut ideile clare și știam că voi deveni avocat. Și imediat după liceu am intrat la Drept. Dar ironia sorții îmi rezervase altceva. ASE București. Asta a fost”, ne-a povestit Cristina.

Aproape deja familiarizată cu traiul departe de casă, tânăra moldoveancă și-a luat inima în dinți și a decis că o escapadă în Italia este de ceea ce are nevoie. Mica escapadă, însă, s-a transformat într-o absență de 2 ani de acasă. Între timp îndrăgise meleagurile italiene, cunoștea deja și limba, evident, urmărind, asolescentă fiind, o emisiune locală.

„Adaptarea cândva nu era atât de ușoară precum acum. Au fost multe dificultăți. Cine depășea maximul permis de ședere era considerat, evident, că se află ilegal și puteau oricând apărea probleme. Mi-aduc aminte cum odată erau niște verificări de acte la gara de trenuri din Bologna, iar eu tocmai veneam de la Verona și am nimerit printre cei opriți, întâmplător. Știam că aveam termenul depășit și m-am simțit ca o criminală. Nu pot să uit acel moment. În scurt timp m-au lăsat să plec. Pur și simplu. Fortuna (noroc), i-am zis eu.

În 2007, când România a obținut libera circulație în UE, mi-am cumpărat imediat bilet la avion. Doi ani departe de baștină și părinți au fost prea mulți și greu de suportat moral. Mi-aduc aminte bine ce mi-a zis mama când m-a îmbrățișat pe prispa casei – „până și din armată se întorc mai repede””.

Despre țara pe care practic a adoptat-o acum 14 ani spune că este una care are un specific cum nu-l prea întâlnești la moldoveni, și nici chiar la unii europeni. Italienii sunt extraordinari pentru modul lor de a fi, de a trăi. Sunt oameni care iubesc viața, au cultivat în ei frumosul sub toate aspectele sale artistice, spune Cristina.

„Calătoresc mult, sunt gurmanzi și buni bucătari. Bologna – orașul meu e prea fain, mai ales datorită trecutului său care a lăsat amprenta peste tot, iar oamenii au știut să păstreze cu sfințenie ce-au moștenit. Am fost primită cu căldură, deși în plină iarnă. Era frig tare când am ajuns, orașul e cunoscut și datorită nivelului de umiditate destul de ridicat, dar nimic nu m-a speriat, nici că nu cunoșteam pe nimeni, nici că nu știam foarte bine limba.

M-am adaptat, pas cu pas am urcat treptele. Limba am învățat-o așa ca să-mi placă să mă aud vorbind, și-mi place. Iar italienii m-au considerat cam din start de-a lor, niciodată nu m-am simțit tratată cu rasism ori ca emigrantă. Cred că faptul că sunt sociabilă m-a ajutat mult – mi-a permis să mă simt foarte curând acasă la mulți kilometri depărtare de baștină”, mai mărturisește Cristina.

Moldoveanca vorbește cu entuzism și despre locurile pe care a reușit să le vadă în Italia, menționând că fiecare loc i-a lăsat o amintire unică în memoria sa. Deși încă mai are multe drumuri de cutreierat pe meleagurile celei de-a cincea cea mai populată țară din Europa, despre locurile pe care deja a reușit să le cuprindă cu privirea și sufletul are doar cuvinte de laudă de spus.

„Cum să uit vreodată de Assisi sau de Gubbio ori de Norcia, unde am mers de două ori pentru că nu puteam să-mi iau gândul de la acest orășel medieval. Am văzut într-o zi un film despre Santa Rita (Sfânta Rita), a trăit în Cascia, iar eu am vrut să ajung acolo. Extraordinar loc. Tare recomand.

Am auzit într-o zi că e expoziție cu opere Van Gogh și Gauguin la Brescia, și m-am dus neapărat. Sau că la Palazzo dei Diamanti la Ferrara vor fi expuse tablourile lui Cezanne. Cum să ratez așa ceva?! Am mers la Modena să-l salut, împreună cu mii de italieni, pe marele Pavarotti, pe ultimul său drum. O fugă până la Milano,Veneția ori Roma… Pentru toate ocaziile astea îi mulțumesc Italiei”, spune Cristina.

Cât despre Moldova, Cristina vorbește cu multă nostalgie și gingășie deosebită în cuvinte. Îi este dor – un dor care nu trece, dar cu care s-a împăcat demult. Vine deseori pe-acasă, pentru ca să se încarce cu energie pentru încă o perioadă printre străini.

„E o necesitate vitală a mea, un fel de „să beau apă după o sete îndelungată”, să iau mult aer în piept sa-mi ajungă pe-o perioadă. Moldova e pentru mine loc de suflet. Merg să mă încarc. Acasă, la părinți. Desculță prin grădina plină cu de toate. Am îndrăgit să fac tot feluri de bunătăți pentru iarnă. Anul acesta ne facem cu cotlon afară și abia aștept să fierb magiunul de caise să miroase până la iaz și mai sus de pădure.

E frumoasă Moldova. Și toți noi o iubim. Chiar dacă plecăm sau rămânem. Se îndrăgostesc și cei care vin măcar și o dată. Are ceva acest petic de pământ. Ceva cu dute – vino-ncoace”, spune Cristina.

Deși menționează că emigrarea e un fenomen des întâlnit și continuu, Cristina nu ezită să spună despre faptul că în cazul Moldovei e o poveste aparte – „deseori cu răni adânci și dureroase. Care vor durea tot timpul. Depănând amintiri sau citind istorie”.

Acum nu este gata să se întoarcă acolo de unde pornise cândva în lumea mare, dar are pe undeva un gând rătăcit care îi spune că poate, peste câteva decenii, toate drumurile vor duce spre casa părintească.

„Uneori mă gândesc că la bătrânețe, dacă ajung, aă fi fericită să trăiesc la țară, la baștină. Pe la 70. Așa cum e tata acum. În acest moment nu cred ca m-aș întoarce, deși nu zic sigur – nici da, nici nu.

Nu îmi mai fac planuri, am învățat că orice se poate întâmpla, că nu totul depinde de noi și de ce vrem noi sau că depinde, dar nu întotdeauna”, a conchis Cristina.

 

Ați depistat o greșeală? Evidențiați cuvântul și apăsați
ctrl
+
enter