Independența, apărată cu arma în mână: Mărturii ale veteranilor războiului din 1992

Sunt istorii despre colegi căzuți, despre nopți sub foc de armă și despre responsabilitatea purtată pe umeri de oameni care aveau 18, 21 sau 30 de ani. Fostul viceministru de Interne, colonel de Poliție în rezervă și cavaler al Ordinului „Ștefan cel Mare și Sfânt”, Ghenadie Cosovan își amintește că era foarte tânăr când a ajuns pe front, transmite Știri.md cu referire la moldova1.md.

„Am văzut pe câmpul de luptă eroi… eroi adevărați. Aveau 18 ani, cu arma în mână. Își apărau pământul. Suntem un popor care știe să-și apere Patria”, spune veteranul.

Pentru el, independența nu este un concept abstract, ci rezultatul sacrificiului unor tineri care au pus țara mai presus de propria viață. Istoria, afirmă Cosovan, nu este doar o lecție din manual, ci suma unor alegeri făcute cu teamă, dar și cu iubire pentru țară.

Nicolae Arnauțanu, decorat cu medalia „Pentru Vitejie”, avea doar 21 de ani când a fost detașat la Tighina, ca sub-ofițer al Comisariatului de Poliție Cantemir. Acolo, colegii săi apărau comisariatul aflat sub asediu.

„Cel mai strașnic era când inamicul pornea aruncătoarele de mine. Am fost la un pas de la moarte”, își amintește el.

În lipsa tehnicii și a armamentului suficient, curajul a fost principala armă, spune veteranul.

„Eu mă simțeam mândru pentru că am fost selectat să-mi apăr Patria”, povestește el.

La 13 martie 1992, Valentin Botezatu, pe atunci inspector superior la Poliția judiciară din Grigoriopol, a fost capturat chiar în curtea casei sale. Astăzi este locotenent-colonel de Poliție în rezervă și cavaler al Ordinului „Ștefan cel Mare”.

„Numai nu-l loviți. Scuipați-l! Și iată ei toți treceau și mă scuipau”, povestește el despre umilințele îndurate în captivitate.

A fost ținut ostatic câteva zile.

„Am trăit iadul pe pământ… Credeam că viața mea se oprește la 36 de ani”, spune veteranul.

Valeriu Daraban, locotenent-colonel de Poliție în rezervă și cavaler al Ordinului „Ștefan cel Mare”, evocă responsabilitatea de comandant în prima linie.

„Eu nu pot să vă redau ce simțeam atunci. Ei toți mi-au fost încredințați mie, eu fiind comandantul. Îmi curgeau lacrimile... Vezi că omul moare și nu-l poți ajuta cu nimic.”

În fața morții și a haosului, el a aliniat batalionul.

„Nici unul nu a dat înapoi. Toți au înțeles – dacă nu noi, cine o să apere?”, povestește veteranul.

Maio­r de Poliție în rezervă, Valeriu Vladimirov își amintește noaptea de 1 spre 2 martie 1992, când comisariatul din Dubăsari a fost atacat, iar peste 30 de polițiști au fost luați prizonieri.

„În război, am fost supus împușcăturilor cu mine, din mitraliere, din tanc... M-a ferit Dumnezeu de toate. Eu am luptat ca cetățean al Republicii Moldova, am dat jurământul de a-mi apăra cetățenii!”, spune el.