Abuzurile trăite de muncitorii moldoveni și români în Italia, relatate într-un documentar

„TATA”, filmul regizat de jurnaliștii Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, a fost singurul documentar românesc selectat în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto (5-15 septembrie 2024), acolo unde a avut și premiera mondială, transmite Știri.md cu referire la hotnews.ro.

Producția a avut premiera și în România, la Sibiu, unde a deschis Astra Film Festival (20-27 octombrie) și a obținut premiul pentru „Cea mai bună regie.”

Documentarul urmărește povestea Linei, mediul violent din care provine, relația pe care o are cu propriul tată, dar și procesul de vindecare al unor traume generaționale. 

În paralel, documentarul prezintă și o investigație despre condițiile de muncă ale angajaților români și moldoveni din Italia. 

Cei doi jurnaliști și regizori au vorbit cu HotNews despre filmul la care au muncit șase ani dar și despre lecțiile pe care le-au învățat cu această ocazie. 

Cine sunt Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc 

Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc formează o familie în viața reală. Originară din Republica Moldova, Lina are o vastă experiență în jurnalism de investigație, iar materialele sale, care au acoperit subiecte legate de migrație, zone de conflict, sărăcie, educație și integrare socială, au apărut în publicații internaționale precum EU Observer, The Guardian, Al Jazeera și Courrier International. 

În 2021, a fost nominalizată la European Press Prize și în prezent lucrează ca producător de știri și documentare pentru postul național german de televiziune ZDF. 

Radu Ciorniciuc este regizor, director de imagine și jurnalist de investigație. Materialele sale au fost publicate în The Guardian, Al Jazeera și Channel 4 News.

Primul pas pe care cei doi l-au făcut împreună în cinematografie a fost concretizat în proiectul „ACASA, MY HOME (2020)”, lungmetraj unde Radu a debutat în regie, iar Lina a fost scenaristă. Filmul a câștigat numeroase premii cum ar fi Premiul pentru cea mai bună imagine la Sundance Film Festival (2020), dar și trofeul pentru Cel mai bun film documentar la Premiile Gopo 2021.

Documentarul „TATA”, produs Monica Lăzurean-Gorgan, a fost filmat timp de șase ani, atât în Italia, cât și în Republica Moldova și România și urmărește o poveste profund personală, dar scoate la lumină și abuzurile suferite de tatăl protagonistei, la locul său de muncă din străinătate.

„Mi-aș dori ca filmul să ne invite să reflectăm la cum putem rupe ciclul traumelor generaționale și să chestionăm mecanismele toxice de putere care ne influențează viețile la nivel colectiv și individual”, spune Lina în interviul pentru Hotnews.

„Educația primită de la părinții mei a fost întemeiată pe frică, bătaie, pe niște așteptări nerealiste”

– Cum a fost copilăria în Moldova. Care crezi că sunt lucrurile care au rămas cu tine și care te-au format și schimbat în adultul de azi?

– Lina Vdovîi: Nu știu dacă Moldova a influențat major felul în care mi-am trăit copilăria. După cum reacționează publicul din festivalurile internaționale la filmul nostru, realizez, mai degrabă, că stilul parental aplicat de părinții mei reflectă un tipar regăsit în diverse culturi. 

Educația primită de la părinții mei a fost întemeiată pe frică, bătaie, pe niște așteptări nerealiste că noi, copiii, trebuie să ne comportăm ca niște soldăței, gata să executăm fără ezitare cerințele impuse de ei. Acest model autoritar a deformat, printre altele, percepția mea asupra autorității – probabil de aici și dorința de a practica jurnalismul în regim de freelancing, și a generat în mine o sensibilitate acută față de orice tip de comportament abuziv sau relații toxice.

– În anii ’90, foarte mulți oameni din Republica Moldova au plecat să muncească în străinătate, pentru un trai mai bun. Tatăl tău a fost unul dintre ei. Background-ul țării tale, dar și cel personal, te-au îndrumat spre meseria aleasă și subiectele abordate?

– Lina Vdovîi: Absolut! Nevoia mea de a face jurnalism sau de a spune povești, în general, vine din circumstanțele mele sociale și economice, dar și din contextul familial. Faptul că am simțit, în copilărie, că nu am o voce, că nu contează ce simt sau ce cred, m-a determinat să aleg meseria de jurnalist. Asta mi-a permis nu doar să dau voce propriilor perspective, ci și să mă aplec asupra problemelor din comunități marginalizate, insuficient reprezentate sau chiar ignorate.

„Traumele din copilărie ne modelează ca adulți”

– Când ai început procesul în terapie și ai realizat că trebuie să lucrezi la tine pentru a depăși traumele din trecut?

– Lina Vdovîi: Cu doi ani înainte de începerea filmărilor pentru „TATA”, am realizat, în urma unei căsnicii eșuate, că bagajul emoțional cu care intram în relații personale era deficitar și toxic. Menționez lucrul ăsta și în film, pentru că nu putem vorbi despre ruperea unor cicluri generaționale dăunătoare dacă nu ne uităm și spre interiorul nostru cu aceeași sinceritate pe care o așteptăm de la ceilalți. 

Traumele din copilărie ne modelează ca adulți. În cazul meu, ca să previn orice formă de potențial abuz din partea partenerilor mei, am adus, în relațiile cu ei, obiceiuri nocive – de exemplu, nevoia de a-i domina și de a-i ține sub control. 

Iar asta mi-a adus doar nefericire. Ca să înțeleg de ce fac anumite alegeri și să încep un proces de vindecare și de iertare față de mine însămi și față de părinții mei, am mers la terapie. În continuare, cred că a fost una dintre cele mai bune decizii din viața mea. 

– Până să primești un video de la tatăl tău, în care-ți cere ajutorul, nu voiai să faci un film despre asta. Aveai, însă, de gând să porți o discuție sinceră cu el? În ce punct erai în clipa în care ai primit acel clip?

– Lina Vdovîi: Inițial, ne gândeam să arătăm în film doar exploatarea tatălui meu – având în vedere că era parte dintr-un fenomen cu care atât eu, cât și Radu, eram familiarizați prin materialele pe care le documentaserăm ca jurnaliști. 

Însă când printre filmările cu camera ascunsă, care arătau abuzul angajatorului din Italia, mi-a trimis și un soi de scrisoare video în care a vorbit despre alienare, singurătate și incapacitatea lui generală de a-și arăta emoțiile în fața celor dragi, am decis că e momentul să vorbim despre violență dintr-o perspectivă mai amplă. Să reflectăm asupra modului în care societățile noastre construiesc și încurajează modele de masculinitate toxică. 

„Radu a rămas cu camera pe tata, iar eu pe femeile din familia noastră”

– Odată ajunși în Italia, s-a schimbat și direcția filmului în două planuri – cel de investigație și cel personal. La capitolul investigație, ați fost amândoi pregătiți pentru asta, având experiență. Am remarcat faptul că tatăl tău avea foarte multe documente salvate – cât de mult v-a ajutat asta în proces și cum ai privit faptul că el a făcut această documentare de-a lungul anilor?

– Radu Ciorniciuc: Direcția filmului s-a schimbat treptat, deși preocuparea Linei pentru trecutul său a fost constantă în procesul de documentare. Asumarea aceste noi direcții, personale, a venit la scurt timp după ce tatăl Linei ne-a trimis primul hard-disk cu filmări realizate de el cu camera ascunsă.

Pe lângă orele de material pe care le-a documentat la locul de muncă, Pavel adunase, de-a lungul anilor, fișe de salariu, poze cu bilețelele șefului, calendarele în care erau trecute orele lucrate oficial pe contract, și cele lucrate la negru. Toate aceste documente s-au dovedit extrem de importante și ne-au ajutat să obținem dreptate pentru el. 

– În film nu apare nici fața angajatorului abuzator, nici ceea ce muncea tatăl tău cu exactitate, de ce?

– Radu Ciorniciuc: Decizia de a nu arăta fața abuzatorului și locațiile în care tatăl Linei a filmat cu camera ascunsă a venit după lungi consultări în interiorul echipei legate de protecția tatălui. Pe lângă eventuale repercusiuni legale din partea șefului, au existat temeri legate de siguranța lui fizică – acesta fiind argumentul cel mai important pentru decizia noastră.

Apoi, miza noastră, în ceea ce privesc acele filmări, era ca ele să-l ajute pe tată în procesul intentat împotriva angajatorului violent. În filmul nostru, ele nu vorbesc despre un caz singular de exploatare a unui imigrant la locul de muncă. Acele imagini dure ilustrează un fenomen. 

– Ați filmat amândoi (tu ai debutat în calitate de co-regizor) – cum v-ați împărțit rolurile la filmul ăsta? Ați început să filmați în 2018 și când s-au încheiat filmările?

– Lina Vdovîi: Am început să filmăm în august 2018, când am mers pentru prima dată la tata, în Italia. Eram deja într-o relație cu Radu și lucram împreună la filmul „ACASĂ, My Home (Sundance 2020)”, așa că l-am rugat să mă însoțească.

Radu știa că nu aveam o relație apropiată cu tata, dar nu cunoștea toate detaliile. Am bănuit că o întâlnire cu el o să mă afecteze, așa că am avut nevoie de Radu și din poziția de partener, de cineva cu care să să simt în siguranță. 

La început, în Italia, a filmat doar Radu, pentru că ce trăiam eu era mult prea intens ca să mă pot gândi la cameră. Însă din momentul în care ne-am întors acasă, eu am plecat în Moldova, la mama, bunica și surorile mele, și am început să le filmez singură.

Planul meu era să vorbim despre trecutul nostru dureros și știam că doar cu mine se vor deschide pe deplin. Din acest punct, cumva natural, Radu a rămas cu camera pe tata, iar eu pe femeile din familia noastră. Filmările au continuat, deși nu la fel de intens, și după începerea montajului, în februarie 2023, iar filmul a fost picture lock după selecția la Toronto, în iulie 2024. Deci montajul a durat, cu totul, un an și jumătate. 

„Fiecare situație grea a venit cu niște lecții care ne-au apropiat ca familie”

– Ați declarat la un moment dat că nu vreți să idealizați ideea asta de cuplu care a lucrat împreună la un film, însă, sunteți un cuplu care a făcut asta, în clipa în care vă formați propria familie. Îmi imaginez că nu a fost ușor să conțineți și planul profesional și cel personal. A fost un fir roșu pe care l-ați urmat pe parcurs, astfel încât să nu cedați stresului? Cum v-ați descurcat?

– Lina Vdovîi: Să întoarcem camera spre noi și spre familia noastră, în contextul unui film atât de dureros, nu a fost o decizie ușoară, dar am știut că doar în felul acesta putem vorbi despre trauma generațională și ce înseamnă violență în spațiul nostru intim și social. A fost greu și mă bucur că s-a terminat, dar cred că am reușit să supraviețuim acestui proces printr-o constantă negociere a rolurilor noastre și comunicare deschisă și sinceră. 

– Radu Ciorniciuc: Faptul că am reușit să terminăm acest film și să avem în continuare o relație sănătoasă e cea mai importantă reușită pentru noi. Fiecare situație grea a venit cu niște lecții care ne-au apropiat ca familie. Comunicarea și abilitatea fiecăruia dintre noi de a fi flexibili, de a ne acorda spațiu și încredere, au fost vestele noastre de salvare a proiectului și a familiei noastre.

– Realitatea familiei din film este una care rezonează cu multe familii, atât din România, cât și din Moldova – acel tip de patriarhat, violența adiacentă etc. Pentru mulți care vor vedea filmul poate fi chiar o privire în propriile case – cum v-ar plăcea să ajungă povestea asta la ei?

– Lina Vdovîi: Ne-ar plăcea ca oamenii care văd acest film să se poate uita cu sinceritate atât spre interiorul lor, cât și spre ceilalți, din jurul lor, care le-au provocat durere. Din experiența mea, doar o confruntare onestă atât a demonilor noștri, cât și ai celorlalți, poate sta la baza unui proces real de vindecare. 

„Oamenii au nevoie să vorbească despre apăsările lor”

– Apropo, cum a fost privită realitatea asta de publicul internațional?

– Lina Vdovîi: Faptul că filmul are un circuit festivalier internațional bun, atât în Est, cât și în Vest, după un debut la Toronto, ne arată că nu e doar o realitate specifică țărilor din regiunea noastră.

– Radu Ciorniciuc: Am fost absolut surprins că după fiecare proiecție publică, sesiunile de Q&A să continue și pe holurile cinematografelor, și pe trotuarele din fața lor. Oamenii au nevoie să vorbească despre apăsările lor, despre căutările lor interioare, dar, de multe ori, nu știu cum. Poate că ceea ce văd pe ecran îi inspiră și le arată că există un limbaj pentru iubire, acceptare, chiar și în cele mai întunecate locuri ale existenței noastre. 

„Nu putem impune altora o transformare profundă fără dorința lor autentică de schimbare”

– Lina, ne întoarcem la tine. Ambii părinți au fost confortabili cu ideea de film și de a fi filmați?

– Lina Vdovîi: Da, s-au lăsat filmați, chiar dacă nu cu ușurința cu care aș fi vrut eu. Dar atât eu, cât și Radu, am vorbit cu ei la fiecare pas din procesul de filmare și le-am explicat, de câte ori a trebuit, de ce e nevoie să facem asta, atât pentru noi, cât și pentru lumea în care trăim.

Pentru tata, crescut și educat în comunismul sovietic, a fost mai dificil să se vulnerabilizeze, credința lui profundă fiind că dacă-și arată emoțiile, bărbații nu mai sunt bărbați. Însă anii de suferință și abuz din partea șefului l-au ajutat să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă.

În plus, își dorea mult să se apropie de mine și apoi, de Aster, nepoata lui. Cu mama a fost un pic mai simplu, pentru că am fost mereu extrem de apropiate, iar lucrurile pe care le vorbim pe cameră au fost discutate și rediscutate în trecut. 

– Tatăl tău pare un om dur, care a reușit să fie vulnerabil cu tine, când ți-a cerut ajutorul și în discuția purtată ulterior, dar apoi, revenit acasă, pare că acea vulnerabilitate a dispărut total și a intrat într-o dinamică veche, cu mama ta. Ai vorbit cu ei despre asta, despre modul în care comunică unul cu altul?

– Lina Vdovîi: Am discutat despre acest subiect în nenumărate rânduri, cu fiecare dintre ei, de-a lungul timpului. Am sperat că dacă tata a reușit să facă anumite schimbări în relația cu mine, cu surorile mele, cu Aster, atunci același lucru va fi posibil și pentru mama.

Însă atunci când e în preajma ei, pare să se activeze un tipar de comportament vechi, specific dinamicii lor, pe care-l nu pot controla. Astfel, decizia de a încheia filmul aici s-a impus firesc. Cred că nu putem impune altora o transformare profundă fără dorința lor autentică de schimbare.

Uneori, lucrurile ies din sfera noastră de influență, iar cea mai înțeleaptă cale de a accepta o realitate incomodă este să ne canalizăm atenția asupra propriei vieți și asupra generațiilor viitoare. Să facem tot ce ne stă nouă în putință pentru un viitor mai luminos. 

– De fapt, ce crezi că a schimbat filmul ăsta, atât la tatăl tău, cât și la mama ta?

– Lina Vdovîi: Sper că i-a făcut mai conștienți. 

– El s-a întors în Italia acum, la un alt angajator, nu? Cum vezi viitorul părinților tăi?

– Lina Vdovîi: Da, tata s-a întors în Italia, să mai muncească pentru a atinge pragul unei pensii decente. A învățat enorm din procesul cu fostul angajator – acum își știe drepturile și are curajul să și le ceară. Nu știu dacă ceva din relația lor se va schimba fundamental, dar sper să fie bine, fie separat, fie împreună. 

– Ce ți-ar plăcea să știe și tinerii din aceeași generație care au trecut prin experiențe similare?

– Lina Vdovîi: Nu știu. Vindecarea e un proces individual, influențat de mai mulți factori –  experiența personală, mecanismele de apărare construite în timp, disponibilitatea de a lucra cu trecutul, și altele.

Fiecare spectator își va lua din „TATA” ceva cu care rezonează – și poate unii, cei mai norocoși, nu vor rezona cu nimic. Totuși, mi-aș dori ca filmul să ne invite să reflectăm la cum putem rupe ciclul traumelor generaționale și să chestionăm mecanismele toxice de putere care ne influențează viețile la nivel colectiv și individual.