Amenințarea rusă, subiect electoral? Reacția unei deputate de la Moscova

Potrivit acesteia, Maia Sandu ar încerca, prin aceste declarații, să deturneze atenția cetățenilor de la „catastrofa internă” și să transforme alegerile din 28 septembrie într-o alegere „civilizațională” între vest și est, transmite Știri.md cu referire la infotag.md.

„Scopul este clar – să distragă de la problemele reale și să justifice cererile de finanțare suplimentară din partea Uniunii Europene, invocând pericolul 'mâinii Kremlinului'”, a scris Aliona Arshinova pe Telegram.

Comentând declarațiile Maiei Sandu la „sârma ghimpată” de pe Prut, deputata rusă a acuzat-o pe șefa statului că ar fi trasat „sârma ghimpată reală” între Chișinău și regiunile autonome precum Găgăuzia și Transnistria.

„Naționaliștii români au separat deja Transnistria cu sârmă ghimpată și sânge în anii ’90, dar doar trupele rusești au oprit vărsarea de sânge. Acum Sandu le vede drept o amenințare, dar ele sunt singurul factor de echilibru în fața revanșismului”, a mai spus Arshinova.

De menționat că, războiul din Transnistria, care a izbucnit în 1992, nu a fost generat de „naționaliști români”, așa cum afirmă propaganda rusă, ci de forțele separatiste din stânga Nistrului, sprijinite militar, logistic și politic de Federația Rusă, prin intermediul fostei Armate a 14-a sovietice.

La sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, în contextul destrămării Uniunii Sovietice, în Republica Moldova a crescut o mișcare puternică de renaștere națională. Autoritățile de la Chișinău au adoptat măsuri de recunoaștere a limbii române și de reafirmare a identității naționale, care au fost întâmpinate cu ostilitate de elitele sovietice și pro-ruse din regiunea transnistreană.

Pe 2 septembrie 1990, fără un temei legal, a fost proclamată așa-zisa „Republică Moldovenească Nistreană” – un proiect secesionist care nu a fost niciodată recunoscut de comunitatea internațională. În această perioadă, Tiraspolul a început organizarea propriilor forțe paramilitare, în paralel cu prezența Armatei a 14-a sovietice, staționată în regiune.

În martie 1992, tensiunile au degenerat într-un conflict militar deschis. Cele mai sângeroase lupte s-au dat în iunie, la Tighina (Bender), unde forțele moldovenești au încercat să restabilească ordinea constituțională. De partea separatiștilor a intervenit direct Armata a 14-a a Federației Ruse, care a bombardat pozițiile moldovenești, schimbând radical balanța militară.

Războiul s-a încheiat oficial pe 21 iulie 1992, printr-un acord de încetare a focului semnat între președinții Republicii Moldova și Federației Ruse. Acest acord prevedea crearea unei misiuni comune de menținere a păcii.

Cu toate acestea, Rusia nu și-a retras trupele, iar în pofida angajamentelor asumate la nivel internațional (inclusiv la summitul OSCE de la Istanbul din 1999), continuă să mențină ilegal forțe militare pe teritoriul Republicii Moldova.

Contrar afirmațiilor deputaților ruși, trupele Moscovei nu au „oprit” vărsarea de sânge – dimpotrivă, au fost un actor implicat direct în conflict, contribuind la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova. Astăzi, prezența militară rusă în stânga Nistrului nu este o garanție a păcii, ci un factor de instabilitate și un mijloc de presiune politică asupra Chișinăului.

Prin urmare, narativul potrivit căruia forțele ruse „mențin pacea” sau au prevenit un „genocid” este o distorsionare a adevărului istoric, menită să justifice o ocupație de facto care durează de peste 30 de ani.