Potrivit lui Vance, doctrina este simplă: identificați o problemă care amenință interesele SUA, pe care „încercați să o rezolvați agresiv pe cale diplomatic”. Dacă diplomația eșuează, „folosești o putere militară copleșitoare pentru a rezolva problema și apoi pleci naibii de acolo înainte ca aceasta să devină un conflict prelungit”, transmite Știri.md cu referire la digi24.ro.

Dacă ar fi atât de ușor, comentează European Pravda.

Ceea ce descrie Vance nu este nici o doctrină, nici o particularitate a lui Trump.

Iluziile lui JD Vance

Este aceeași iluzie care a produs multe dintre intervențiile militare americane lungi, costisitoare și nereușite pe care Vance însuși le-a criticat adesea. Dacă Vance crede că loviturile au „rezolvat” problema programului nuclear al Iranului, atunci trebuie să creadă că acestea au distrus pe deplin capacitățile nucleare ale Iranului: centrifugele sale, stocurile sale de uraniu îmbogățit și orice alte materiale utilizate pentru înarmare.

Fie asta, fie Vance consideră că această demonstrație a puterii militare a Americii este suficient de puternică pentru a convinge Republica Islamică să renunțe la programul său nuclear și să nu îl reconstituie în viitor. Nu există nicio îndoială că atacul SUA a afectat grav instalațiile nucleare de la Fordow, Natanz și Isfahan.

Dar este departe de a fi clar că bombardarea acestor situri, împreună cu asasinarea de către Israel a unor oameni de știință iranieni cu experiență în domeniul nuclear, a făcut ca Iranul să se întoarcă la zero. Pare mai probabil ca programul iranian să fi fost doar întârziat, deși estimările privind acest regres variază de la luni la ani.

Dacă și până când nu vor exista suficiente dovezi care să susțină afirmația că programul nuclear iranian a fost complet distrus, Vance trebuie să se bazeze pe convingerea că, așa cum a spus secretarul american al apărării Pete Hegseth, „descurajarea americană a revenit”.

Palmares

Administrația Trump nu este prima care este tentată de ideea că demonstrațiile scurte și puternice de forță militară pot convinge alte țări să capituleze în fața cererilor SUA. De la obținerea supremației lor militare incontestabile în 1990, Statele Unite au acumulat un lung palmares de astfel de încercări, dintre care multe au eșuat.

Unele ținte ale coerciției militare americane s-au dovedit dispuse să tolereze mai multă durere decât au anticipat oficialii americani. De-a lungul anilor 1990, regimul lui Saddam Hussein din Irak a îndurat mai multe campanii de bombardament conduse de SUA pentru că a obstrucționat în mod repetat inspectorii în armament ai Agenției Internaționale pentru Energie Atomică și ai Organizației Națiunilor Unite.

Acest ciclu, după cum bine știe Vance, a culminat în 2003 cu campania americană „șoc și spaimă”, care a declanșat un război de opt ani care a ucis mii de membri ai serviciilor americane și aproximativ o jumătate de milion de irakieni.

Cu alte cuvinte, prezumția că simpla utilizare a unei forțe superioare îl va convinge pe Milošević să abandoneze o cauză față de care era profund atașat a fost total greșită. Numai atunci când NATO a trecut de la țintirea forțelor sârbe la țintirea infrastructurii din Belgrad și din jurul acestuia - care amenința să submineze sprijinul elitei sârbe pentru Milošević - acesta a fost de acord să abandoneze Kosovo.

Alte ținte „au făcut pe nebunele” atunci când s-au confruntat cu amenințările militare ale SUA, părând să cedeze pe moment înainte de a-și relua comportamentele nedorite săptămâni, luni sau chiar ani mai târziu. Coreea de Nord a adoptat mult timp această abordare.

În ciuda reamintirilor repetate cu privire la forța copleșitoare a armatei SUA, țara recurge în cele din urmă la vechile sale metode, lansând amenințări nucleare, efectuând teste cu rachete, lansând sateliți și implicându-se în alte provocări.

Reacții

Comportamentul Chinei urmează un tipar similar. În 2016, America a utilizat cu succes un exercițiu militar comun ostentativ pentru a descuraja construirea de insule și pretențiile Chinei în jurul Filipinelor. Însă, în urmă cu doar câteva luni, Paza de Coastă chineză a debarcat pe o insulă pe care Filipine o revendică ca fiind a sa.

Alții au reacționat provocând durere SUA. Liderul războiului somalez Mohamed Farrah Aidid a descoperit că uciderea câtorva americani este suficientă pentru ca cea mai puternică armată din lume să dea înapoi. Iranul pare dispus să le facă pe toate trei.

Republica Islamică a demonstrat capacitatea de a absorbi atât loviturile economice, cât și pe cele militare. Provocările sale militare și activitățile sale nucleare au fluctuat, uneori în sincronizare cu intensitatea răspunsurilor SUA, iar alteori independent de acestea. Și, după cum a relatat recent expertul în Iran Vali Nasr, liderul suprem Ayatollah Ali Khamenei împărtășește aparent evaluarea lui Aidid, spunându-le consilierilor săi că

„America este ca un câine. Dacă te retragi, se va năpusti asupra ta, dar dacă te năpustești asupra ei, se va retrage și se va retrage”.

Este de înțeles că Vance vrea să creadă - și vrea ca electoratul anti-intervenționist al lui Trump să creadă - că demonstrațiile impresionante ale extinderii și puterii armatei americane sunt deosebit de persuasive.

Dar dacă demonstrațiile de putere militară de scurtă durată ar fi suficiente pentru a atinge obiectivele politice ale SUA - în special cele atât de dificil de realizat precum convingerea Iranului să renunțe la ambițiile sale nucleare - atunci acestea ar fi un pilon al doctrinei fiecărui președinte.