main logo
1809

Cel mai mare regret al unei românce care a muncit 16 ani la cules de căpșuni în Spania

Jurnaliștii Elena Stancu și Cosmin Bumbuț au petrecut o lună în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera, provincia Huelva, de unde au plecat la începutul lui martie, înainte ca granițele să se închidă.

Cel mai mare regret al unei românce care a muncit 16 ani în SpaniaFoto: libertatea.ro

Ianuarie, 2004: Mii de români stau la coadă la Agenția pentru Ocuparea Forței de Muncă din București, unde sunt selecționați muncitorii sezonieri pentru fermele de căpșuni din Spania, transmite Știri.md cu referire la Libertatea.ro.

Așteptarea poate dura și două zile, dar oamenii stau neclintiți în frig, îmbrăcați cu două perechi de pantaloni. Când se face noapte, Vasilica, o femeie de 33 de ani din satul Daneți, județul Dolj, se înfășoară într-o pătură și doarme în scara unui bloc, împreună cu alte trei femei de la ea din sat. 

Niște bărbați le-au invitat într-un apartament, dar li s-a făcut frică. Dimineața, se așază din nou la rând.  

Cei norocoși 

O comisie de români și spanioli se uită la mâinile lor ca să vadă dacă sunt destul de muncite, le evaluează înălțimea, pentru că patronii caută oameni mici de statură, pe care să-i doară mai puțin spatele atunci când culeg căpșuni încovoiați, și silueta, pentru că femeile slabe sunt mai rapide. 

Vasilica le arată o hârtie care dovedește că are pământ la țară și că a lucrat în agricultură, așa că e admisă. Se bucură de parcă ar fi luat un examen greu. Alte femei ies plângând. 

"Cei selectați merg la Institutul de Medicină Legală ca să primească un certificat pe care scrie că sunt apți de muncă, iar femeile, că nu sunt gravide. Stau la coadă dezbrăcate și așteaptă controlul ginecologic, care se face la repezeală, pentru că mii de românce vor să plece la muncă în Spania." 

Aceștia sunt românii norocoși, cei care au ajuns în Spania cu contracte de muncă și au stat în modulele și căsuțele aglomerate din câmp, cu dușuri și paturi suprapuse. Cei care au venit ilegal au dormit pe băncile din gară, în mașini abandonate sau în corturi, au muncit la negru, fără asigurare medicală, au furat alimente și haine din magazine, au mâncat produsele expirate aruncate în tomberoanele de la supermarketuri. 

“Bagajul” și “Valea” 

Vasilica așteaptă în parcarea din Palos de la Frontera, provincia Huelva, unde opresc și astăzi autocarele care vin din România. Acolo, patronii spanioli își aleg muncitorii – “Vreau zece femei” sau “Vreau patru femei” -, iar româncele se grupează și urcă în dubițele lor. 

Patronii spanioli preferă femeile, pentru că sunt mai delicate cu fructele și mai eficiente decât bărbații. 

Pe câmp, Vasilica n-are voie să se îndrepte de spate în timp ce culege. Trebuie să stea aplecată și să apuce căpșunile cu ambele mâini, fără să se sprijine în roabă. Chiar dacă patronul nu o vede, îi atrag atenția celelalte muncitoare românce. 

Atunci când nu-i convine ceva, patronul strigă “Maleta!” și “La calle” – “Bagajul” și “Valea!”, pentru că sute, mii de români ar vrea să muncească în locul Vasilicăi. 

E cald sub plasticul din solare și Vasilica a rămas într-un maiou cu bretele subțiri. “Auzi, aici nu se vine ca la plajă!”, îi atrage atenția o româncă. Au trecut 16 ani de atunci și Vasilica se îmbracă și azi în cămașă cu mâneci lungi atunci când culege căpșuni, chiar dacă în lunile mai și iunie temperatura din solare ajunge la 50 de grade Celsius.  

Sărăcia a schimbat relațiile de familie și istoria noastră recentă 

Înainte ca România să intre în Uniunea Europeană în 2007, sărăcia generalizată împovăra viața de familie. Lucrăm de un an și jumătate la un proiect despre românii din diaspora și câteva istorii ne-au marcat nu prin unicitatea lor, ci prin banalitate, pentru că acestea sunt istoriile reprezentative pentru multe familii din țara noastră. 

O femeie care avea două servicii, dar care, la sfârșitul lunii, își permitea să cumpere doar două banane pentru copiii ei, nu un kilogram întreg. Părinți care luau alimente de bază pe datorie de la magazinul din sat și care trăiau plini de griji de la o lună la alta. Tânăra care n-a putut merge la facultate, deși învăța bine, pentru că mama ei nu și-a permis s-o întrețină nici măcar o perioadă, până s-ar fi angajat. 

Vasilica, o mamă singură cu doi copii, sătulă să se spele la lighean, care și-a dorit o baie în casă, nu în fundul curții. Sărăcia a schimbat relațiile de familie și istoria noastră recentă. 

Cei care au plecat poartă cu ei dorul, regretele sau scârba, rușinea, dorința de “a se realiza”, ruptura dintre lumea pe care au lăsat-o în urmă și cea în care trăiesc acum, trauma lipsurilor și nevoia de a acumula. 

Cei care au rămas sunt copiii care au crescut fără părinți și părinții care au îmbătrânit fără copii, apoi au murit singuri, pentru că fiii și fiicele lor trăiau ilegal în Spania sau erau în mijlocul campaniei de cules și ar fi pierdut tot dacă s-ar fi întors acasă. 

Românii care au plecat din țară sunt încă prezenți printre noi: economia s-a dezvoltat și datorită lor, contactul cu alte culturi a creat schimbări sociale, iar voturile diasporei au influențat scena politică. 

Astăzi, Vasilica are aproape 50 de ani și încă muncește câteva luni pe an la căpșuni, în Palos de la Frontera. În restul anului, trăiește în România. Când era mai tânără, lucra sezonier în diverse localități din Spania: în Lleida, Zaragoza, Jaén, Córdoba sau Ricla, la fructe, la măsline, la struguri, la usturoi sau la ceapă. 

Cea mai lungă perioadă în care nu și-a văzut copiii a fost un an și jumătate, în care a migrat dintr-o parte în alta a Spaniei, în căutare de muncă. 

"Regretă că fiul și fiica ei au crescut fără ea, că de 16 ani n-a petrecut nici un Paște acasă, că n-a văzut zambilele și liliacul înflorind, pentru că din februarie, când începe campania de cules, și până în iunie, când se termină, lucrează în câmpurile de căpșuni din Palos de la Frontera, arsă de soare sau udă până la piele."

Copiii ei aveau 6, respectiv 3 ani când a divorțat. Tatăl lor nu le-a plătit niciodată pensie alimentară, iar Vasilica a lucrat cu ziua în viile și livezile din Daneți, care azi nu mai există. 

“Nu ai ce să muncești în România”, spune ea. “Înainte era CAP-urile, era irigații – au furat, au distrus tot”. I-a lăsat pe copii în grija bunicilor și a plecat în Spania, la căpșuni. “Pentru bani am plecat și… mă trec lăcrimile. Eu nu știu bucuriile și supărările copiilor mei. Vorbeam cu fata la telefon și îmi spunea: «Mamă, nu ne mai trebe banii, numa tu să vii acasă». E dureros. Nu aveam cum să rămân în România, eram săraci, nu aveam cu ce să trăim, da să-ți mai faci și tu strictul necesar – o bucătărie, o baie. 

Te spălai la albioară. Jumătate aș fi rămas cu ei, jumătate aș fi plecat”. În noiembrie anul trecut, când fiica ei a născut, Vasilica a fost lângă ea, dar a lipsit acum doi ani, când nora ei a născut în timpul campaniei de cules.  Flori, care are astăzi 38 de ani, a venit în Spania în 2006 și nu i-a plăcut niciodată să culeagă căpșuni. L-a cunoscut pe soțul ei, care a convins-o să rămână și să-și caute altceva de muncă. 

Anii au trecut, s-a născut fiul lor, care are acum 8 ani, și Flori încă lucrează la căpșuni, deși de fiecare dată când își pune cizmele și intră în noroi se simte “înjosită”. 

Expresia “căpșunari” și bancurile cu români care lucrează în Spania au contribuit la sentimentul ei de umilință. Au fost numiți “sclavi”, la fel ca mulți români care muncesc în agricultură în țările dezvoltate ale Europei, iar asta a creat stigmul cu care acești oameni trebuie să trăiască. 

Lui Flori îi e rușine că n-a putut să realizeze mai mult. Îi e rușine când se întoarce în vacanță în România și vede că surorile și verișorii ei lucrează “la birou”. Nu iese niciodată din curte, ca să nu se întâlnească pe stradă cu foști colegi de școală sau cunoscuți care ar putea s-o întrebe: “Ce faci în Spania?”. 

Țara europeană cu cel mai mare procent de cetățeni în afara granițelor 

Zeci de mii de români au plecat în Spania la începutul anilor 2000 ca să lucreze în construcții sau la căpșuni, în timp ce zeci de mii de românce îngrijeau bătrâni în Italia. 

“Căpșunarii” și “badantele” au fost cele mai importante valuri de migrație pe care le-a cunoscut țara noastră, cu toate că românii au căutat constant o viață mai bună în Vestul Europei, după căderea comunismului. În 1989, România avea 23,1 milioane de locuitori. Astăzi suntem 19,4 milioane, iar cel mai important factor al acestei scăderi e emigrația. Orașele și satele s-au golit, pe măsură ce românii au fugit de sărăcie și de corupție. 

România a rămas fără doctori, asistente, IT-iști, muncitori, profesori, electricieni, ingineri şi o generație întreagă de copii a crescut cu banii trimiși de părinții plecați în străinătate. 

"În 2018, românii din diaspora au trimis acasă aproape 3 miliarde de euro, potrivit Eurostat, dar între 2006 și 2008 sumele anuale depășeau 6 miliarde de euro (ca referință, bugetul educației în 2018 a fost de aproximativ 5 miliarde de euro, în România)." 

Se estimează că între 3,4 și 5,6 milioane de români sunt plecați în străinătate. Numerele variază, pentru că mulți lucrează sezonier, la fel ca Vasilica, nu sunt înregistrați în țările în care trăiesc sau sunt înregistrați simultan în Spania și în Germania, iar instituțiile publice din România au stat mereu prost la statistici. Politico scria în 2019 că România e țara europeană cu cel mai mare procent de cetățeni care trăiesc în afara granițelor – 14,6%. 

Comunități întregi de români s-au mutat în Spania, și-au adus rudele, vecinii și prietenii, cu toate că rădăcinile lor au rămas în satele din care au plecat. Românii din Bistrița-Năsăud s-au stabilit în Roquetas de Mar, provincia Almería, iar cei din Dâmbovița, în Castellón de la Plana. 

Cele două comunități dislocate au devenit subiect pentru cea mai amplă cercetare științifică realizată vreodată în UE – proiectul ORBITS, care studiază enclavele demografice în care românii reprezintă mai mult de 10% din totalul populației. La 1 ianuarie 2019, în Spania trăiau 670.186 români (conform Institutului Național de Statistică din Spania), a doua cea mai mare comunitate de imigranți după marocani, dar între 2008 și 2013 numărul lor a depășit 800.000. 

Pe parcursul unei perioade de cinci ani, s-au mutat în Spania câte 100.000 de români pe an.  Românii au plecat în Spania ca să-și construiască o casă în România, ca să-și țină copiii la școală, să-și pună gresie, să-și facă gardul sau, pur și simplu, să scape de sărăcie. Satele românești s-au umplut de vile opulente, în care mulți români nu s-au mai întors niciodată să trăiască, deși și-au investit în ele munca din ultimii 15-20 de ani. 

Viața lor e acum în străinătate, unde încearcă să-și reclădească universul românesc de care au fugit – orașe spaniole precum Roquetas de Mar, Castellón de la Plana sau Palos de la Frontera sunt pline de magazine, restaurante, concerte de manele, carmangerii și patiserii românești. 

La “cazări”, în câmpurile de căpșuni Februarie 2020

Este ora 14.30 și Vasilica se întoarce de la câmp în Palos de la Frontera. Orele de stat în umezeală, îndoită de spate, înseamnă dureri care trec doar cu ibuprofen, asta știe orice româncă din câmpurile de căpșuni. Dar te obișnuiești, mai ales dacă lucrezi aici de mulți ani. Acesta e și motivul pentru care majoritatea culegătorilor sunt femei: se spune că suportă durerile de spate și crizele de rinichi mai bine decât bărbații.  

De câteva zile, mergem la lucru cu Vasilica și celelalte românce. Stăm în picioare și înaintăm printre rândurile de căpșuni în ritmul lădițelor umplute. În timp ce vorbesc cu noi, mâinile lor desfac frunzele cu repeziciune și culeg căpșunile. Blugii ni s-au umplut de noroi, deși Adi, șeful de câmp, ne-a dat cizme de cauciuc. Mirosul puternic de îngrășăminte și fructe proaspete ne rămâne în nări. 

Dimineața e umezeală și frigul acesta de lângă ocean îți pătrunde în oase, mai ales când plouă de o săptămână. La prânz se înseninează și soarele încinge plasticul din solare. Ne dezbrăcăm de geci, căciuli, mănuși și rămânem în tricouri, dar tot ne e cald. Habar n-avem cum e vara, pufnesc femeile. Vasilica stă la “cazări”, într-o căsuță-vagon construită în câmp de patronii spanioli, frații Domingo și Juan Lopez. 

Niște dreptunghiuri din beton, cu două camere mici în care sunt înghesuite câte patru paturi suprapuse. Într-o cameră stau Vasilica și Stela, vecina ei din satul Daneți, împreună cu Elena, iar în cealaltă cameră, Tudora și Corina. Alături, locuiește Adi, șeful de câmp, împreună cu soția și copilul lor.  

O bucătărie cu o mașină de spălat, un aragaz, un frigider, o chiuvetă, o masă, niște rafturi, câteva scaune și o canapea veche. O singură baie și un duș fără cabină, delimitat de o perdea de plastic. Mă spăl pe mâini cu un șampon pentru copii pe care scrie “Ajutoare din Fondul European destinat celor mai defavorizate persoane și din bugetul de stat”. 

Stela încălzește ciorba și prăjește la flacără un ardei roșu uscat. Vasilica și Stela au venit cu microbuzul din România și au adus cu ele câteva kilograme de carne congelată (au tăiat niște găini înainte să plece), “roșeală” acră pentru ciorbă, bulion pentru sosuri, brânză, ouă, borș, untură, castraveți și ardei murați, ceapă, cartofi și usturoi din grădină, varză murată, făină, sarmale congelate, pastă de mici, vin de țară, șuncă de porc, salam, pateuri de post, ardei iuți uscați. 

Oale, farfurii și tacâmuri au de anul trecut, pentru că nu le-au mai cărat înapoi în România. Își economisesc cu atenție fiecare euro – de o lună, de când au ajuns, nu și-au cumpărat decât pâine. Banii câștigați în patru luni de muncă în Spania trebuie să le ajungă în restul anului în România, așa că preferă să stea la cazările din câmp, deși condițiile sunt proaste. Aici nu plătesc chirie și utilități, spre deosebire de familiile de români stabilite permanent în Palos de Frontera. 

Elena stă pe prag și fumează o țigară, Vasilica și Stela se așază la masă, iar Tudora încălzește tocănița de cartofi pe care a gătit-o ieri.  – Ți se pare că trece ziua greu. Mie, de exemplu, mi s-a părut că luna asta a stat pe loc. – La muncă nu e plictisitor, muncești, vin mai multe fete, aia spuie ceva, aia ceva, trece. Mai glumim. Dar când vii în cameră… 

– Patronii preferă româncele că muncesc, marocancele când le vine lene, chiuie așa: “Uiuiuiuiu”. – Vremea asta friguroasă – ne doare spatele mai rău. – Trebuie să te legi la șele. – Nici nu mai știu ce să iau. Ibuprofen d-ăla iau. – Corina îi fu rău de dimineață și nu fu la lucru. Pierdu 40 de euro. – Dacă ți-e rău, dă-i încolo de bani. 

Elena spune că e “vrăjeală goală cu virusul ăsta”, pentru că singurele probleme în care crede sunt cele pe care le-a văzut cu ochii ei: sărăcia din România și spitalele fără medicamente de bază. Pe 5 iunie, Elena, Vasilica și Stela o să pornească spre România cu un autocar de la Elitur Trans. 

Ar fi vrut să plece mai devreme, dar nu mai erau locuri, pentru că toți muncitorii sezonieri din Spania se întorc în perioada asta acasă. Tudora și Corina au plecat alaltăieri. În cele patru luni de muncă, româncele au câștigat între 1.200 și 1.400 de euro pe lună, în funcție de câte ore suplimentare au făcut. 

Microbuzul o s-o lase pe Elena în Drăgășani, iar de acolo o s-o ducă cineva cu mașina până la ea acasă, în Voicești, județul Vâlcea. Speră s-o mai prindă pe nora ei, care se pregătește să plece în Germania, la cules de zmeură.

Selectați modul de afișare a știrilor în flux

Expediați-ne o știre

Ați aflat ceva interesant? Împărtășiți știrea cu toată lumea!
Prin apăsarea butonului «Adăugați» D-vstră acceptați condițiile publicării