Cum ar fi sunat limba oamenilor preistorici

Limbajul uman este unic între toate formele de comunicare din lumea animală. Din câte știm, noi – și doar noi – suntem capabili să ne transformăm gândurile și experiențele într-un vocabular de simboluri mentale pe care apoi le putem rearanja și recombina pentru a exprima idei noi și pentru a transmite sens altor oameni, transmite Știri.md cu referire la antena3.ro.

Începuturile limbajului rămân însă învăluite în mister. Oamenii de știință adună treptat indicii din milioane de ani – de la o imagine mai clară începe să se contureze.

Există două teorii principale despre modul în care a apărut limbajul.

Prima susține că limbajul a apărut brusc, odată cu evoluția inteligenței umane, în momentul în care oamenii au dobândit capacitatea de a avea gânduri abstracte și simbolice. Până de curând, cercetătorii credeau că acest lucru s-a întâmplat în Europa acum aproximativ 40.000 de ani.

Însă descoperiri recente de artă abstractă și unelte lucrate manual – găsite în diverse regiuni ale lumii – pun sub semnul întrebării această ipoteză și sugerează că momentul ar putea fi mult mai vechi, cu milioane de ani și mii de kilometri distanță.

„Majoritatea lucrurilor pe care le exprimăm sunt abstracte: emoții, proiecte, obiecte pe care nu le avem direct în fața ochilor”, explică Amelie Vialet, paleoantropolog la Muzeul Național de Istorie Naturală din Paris. „Limbajul presupune în mod necesar abstracție și imaginație atât pentru vorbitor, cât și pentru cel care ascultă”.

Desigur, gândurile nu se fosilizează. Pentru a identifica momentul în care ar fi putut apărea gândirea abstractă, oamenii de știință caută indicii arheologice – dovezi fizice precum picturile rupestre sau uneltele din piatră realizate manual.

James Cole, arheolog și decan al Facultății de Științe Aplicate la Universitatea Brighton, studiază evoluția cogniției și a gândirii complexe prin dezvoltarea „toporului de mână”, o unealtă din piatră apărută pentru prima dată în urmă cu aproximativ 1,8 milioane de ani.

„Topoarele de mână sunt interesante deoarece reprezintă prima dată când vedem impunerea deliberată a unei forme”, spune el. „Pentru a impune o formă, trebuie să ai deja o idee despre cum ar trebui să arate acea formă. Iar faptul că putem păstra această idee în minte înseamnă că avem capacitatea de a imagina”.

Această capacitate de gândire abstractă, sugerează Cole, ar putea sta și la baza limbajului. De exemplu, cuvântul „copac”. „Cuvântul nu are o relație directă cu obiectul, așa cum are un semn sau un simbol. Așadar, eticheta trebuie să capete sens printr-o înțelegere comună în interiorul unui grup cultural. Când eu spun copac, tu știi că este un copac.”

Capacitatea de a vorbi despre idei, despre trecut și despre viitor – nu doar de a exprima emoții de moment – ar fi fost utilă și adesea salvatoare, ajutând oamenii să facă planuri, să coopereze, să inoveze și să se adapteze la medii diferite. Pentru că era atât de utilă, iar specia noastră avea în general capacitatea fizică de a o folosi, această abilitate de a „vorbi” s-ar fi putut răspândi rapid.

A doua teorie susține că dezvoltarea limbajului este foarte veche și a fost modelată de selecția naturală. Potrivit acestei idei, limbajul a evoluat treptat.

Poziția tractului vocal, structura creierului și dimensiunea măduvei spinării s-au modificat lent până la forma modernă, de-a lungul a milioane de ani, ceea ce sugerează că și capacitatea umană de limbaj și vorbire s-ar fi dezvoltat într-o perioadă foarte lungă. Pe măsură ce sunetele și vocabularul nostru au devenit mai variate și mai precise, am câștigat un avantaj evolutiv important prin abilități de supraviețuire legate de limbaj: strategii, rezolvarea problemelor complexe și formarea legăturilor sociale.

Dar cum sunau acele prime sunete rostite de oameni? Vialet, împreună cu o echipă de cercetători și în colaborare cu Radio France, a folosit date științifice pentru a încerca să le recreeze.

Modelarea creierelor antice

„Știm multe și, în același timp, foarte puține despre limbaj”, spune Vialet. „Dintr-un craniu fosil putem observa multe lucruri pentru a înțelege mai bine evoluția noastră”. Analizând rămășițele scheletice și evoluția trăsăturilor fizice legate de producerea vorbirii, spune ea, putem identifica sunetele pe care oamenii preistorici ar fi fost capabili să le producă.

Lucrul doar cu oasele are însă limite, adaugă ea, deoarece țesuturile moi sunt cele care determină funcționarea reală. „Este o provocare, pentru că aceste țesuturi nu se păstrează”.

Soluția ei este reconstruirea lor folosind modele biomecanice – reprezentări matematice ale corpului și funcțiilor sale. Pentru aceasta, Vialet examinează „urmele” lăsate pe schelet de părți ale corpului dispărute demult, precum plămânii, creierul sau laringele (cutia vocală).

Cele mai vechi amprente ale creierului studiate au peste trei milioane de ani și au fost descoperite pe interiorul craniilor speciei Australopithecus afarensis. De-a lungul timpului „observăm că creierul devine tot mai mare, iar vascularizarea meningelor – membranele protectoare care acoperă creierul și măduva spinării – devine mai densă”, spune Vialet. Această creștere a dimensiunii și complexității creierului indică un număr tot mai mare de conexiuni neuronale și, implicit, o capacitate mai mare de procesare a informației.

Vialet studiază și structurile osoase antice pentru a prezice forma și anatomia limbii homininilor fosili. Limbile propriu-zise au dispărut demult, dar oasele pot oferi indicii despre modul în care acestea se puteau mișca.

„Acum știm că cel mai important organ pentru modularea sunetelor este limba. Prin deformare – iar ea are o capacitate incredibilă de a face acest lucru – filtrează aerul și produce sunete diferite cu o viteză uimitoare”, spune ea.

Vialet și colaboratorii ei, împreună cu Radio France, au folosit aceste date pentru a „imagina cu prudență” cum ar fi putut suna strămoșii noștri îndepărtați – readucându-le vocile la viață.

Acum 27 de milioane de ani: maimuțele din Lumea Veche

În 2019, cercetători de la Universitatea Alabama din SUA au analizat câteva decenii de cercetări privind vocalizarea primatelor și evoluția tractului vocal. Ei căutau originile vocalelor. Capacitatea de a produce sunete vocale diferite ne permite să distingem între cuvinte fără legătură, precum „cat”, „caught” și „cut”.

Faptul că vocalizările oamenilor moderni seamănă cu cele ale babuinii sugerează că abilitatea fizică de a produce și percepe sunete vocale contrastante apăruse deja în momentul ultimului nostru strămoș comun cu maimuțele din Lumea Veche – acum aproximativ 27 de milioane de ani, cu mult înainte de apariția speciei noastre, Homo sapiens.

Unii experți consideră vocalele drept nucleul producției vorbirii – fundamentul începuturilor limbajului.

Acum 3,2 milioane de ani: Lucy, Australopithecus afarensis

Lucy a trăit în Africa de Est acum aproximativ 3,2 milioane de ani. Avea aproximativ un metru înălțime și cântărea doar 25 kg. Aparținea genului Australopithecus, un grup de hominini timpurii cu corpuri mici și creiere mici.

Australopitecinele erau indivizi de dimensiuni reduse, cu creiere mici, spune Vialet. Se deplasau atât prin copaci, cât și pe două picioare, iar unii dintre ei sunt considerați posibili creatori de unelte.

Vorbirea lui Lucy ar fi fost probabil determinată de emoții și însoțită de gesturi. Ea ar fi putut fi la fel de vocală ca un cimpanzeu – și probabil suna oarecum asemănător, având un laringe poziționat sus.

Din această cauză, vocalizările ei erau probabil limitate la câteva sunete distincte, fără sintaxă – adică fără organizarea cuvintelor în propoziții cu sens. Nu ar fi putut produce toate vocalele și aproape sigur nu putea rosti sunetul „i”.

Despre ce ar fi putut vorbi Lucy? Putem doar specula, dar ea și prietenii ei ar fi putut să se avertizeze reciproc despre prădători – și poate să fi scos strigăte de surpriză și interes când unul dintre ei reușea să creeze și să folosească, pentru prima dată, o unealtă.

Acum 1,6 milioane de ani: Băiatul de la Turkana, Homo erectus

Un punct de cotitură important în evoluția limbajului, spune Cole, este momentul în care am început să folosim sunetele într-o formă intenționată și direcționată de comunicare, „care depășește simpla existență a unor strigăte de alarmă pentru un vultur sau un piton”, așa cum se observă la alte primate, precum macacii.

Băiatul de la Turkana avea aproximativ 12 ani când a murit în Kenya, acum aproximativ 1,6 milioane de ani. El aparținea speciei Homo erectus și este primul dintre rudele noastre străvechi care avea proporții corporale asemănătoare cu cele umane: picioare lungi și brațe scurte, semn că trăia mai mult pe sol decât în copaci. Corpul lui era construit, ca al nostru, pentru alergare de rezistență.

„Strămoșii noștri de atunci aveau o postură complet verticală, ceea ce sugerează un control muscular mai mare asupra părții superioare a corpului – toracele – și asupra respirației, folosită la mers și alergare”, spune Steven Mithen, profesor de arheologie la Universitatea Reading și autorul cărții The Language Puzzle: How We Talked Our Way Out of the Stone Age. „Aceasta sugerează că aveau și un control muscular mai mare pentru a produce o varietate mai mare de sunete”.

Pe baza rămășițelor fosile și a dimensiunii și formei creierului, probabil că suna foarte diferit de Lucy și putea comunica printr-o gamă mai largă de sunete, dincolo de simple strigăte.

Citește continuarea pe antenta 3.ro.