Ucrainenii se pornesc acasă, însă bombardările i-au întors din drum

Elena, împreună cu mama și copilul său, a ajuns în satul Coșcalia din raionul Căușeni în luna martie, iar acum sunt găzduiți de o asistentă medicală din sat. Departe de casă de mai bine de o jumătate de an, femeia speră că într-o zi își va revedea soțul și fiul mai mare, care luptă pe front, transmite Știri.md cu referire la Studio L.

„– Ce s-a întâmplat în această noapte, cum aţi trecut peste noapte?

– Zi de zi aici sunt împuşcături, îndeosebi noaptea. În noaptea aceasta au fost… nu ştiu… mai mult de 30 de rachete aruncate peste oraş. Au distrus departamentele de pompieri, casele… 

– Au suferit şi clădirile? 

– Desigur, desigur. Acolo pe „Şkolinaya” la noi şi peste tot. 

–În regiunea unde noi locuim? 

– Pe „Şkolinaya” acolo era o clădire nouă brună-oranj, lângă ea. Tot oraşul îl bombardează. 

– Voi cum aţi trecut peste noapte, unde v-aţi aflat? 

– În subsol, în subsol.”

Cam așa are loc discuția în fiecare dimineață între soții Veleah din Ucraina. Începând cu data de 22 martie, Elena împreună cu mama și fiul mai mic de 4 ani s-au refugiat în Moldova. 

Acasă au rămas fiica, feciorul și soțul, care nu au vrut să părăsească Ucraina. A reușit să ia cu sine doar câteva fotografii, pe care le păstrează cu sfințenie în cartea de povești a copilului.

„– Ne-am fotografiat, cu vreo 4 ani în urmă, sincer asta e tot ce am reuşit să luăm. Copiii mi-au rămas acolo, fiica a rămas şi nu pleacă, a spus că nu-l poate lăsa pe tatăl, fratele şi soţul, ei nu pot trece hotarul de aceea, sigur îi este greu acolo însă… Acolo unde locuim era o firmă de cusut pe care au bombardat-o, la marginea străzii unde ne aflăm noi 3 case au fost distruse, mai înainte, când încă eram acolo cu copilul, dar acum au spus că sunt deteriorări ale unor întreprinderi industriale.”

Bombardamentele au început din nou, iar soțul nu i-a mai permis să vină. Femeia afirmă că în toamna anului trecut și-a cumpărat o casă, dar nici nu s-a gândit că războiul va veni peste ei. 

Acum toți vecinii se adăpostesc în subsolul lor, care este trainic și îi ocrotește de bombardamente.

„– Abia făcusem reparaţie în camera copilului şi doar 3 nopţi am dormit acolo, pe data de 24, noaptea, eu auzisem bombardamente şi am venit imediat la soţ, dorm aparte în camera copilului, până când este mic, am venit în fugă la soţ şi zic: ”Împuşcă”, el zice: „Nu e posibil, doar ai visat”, imediat mai aud o explozie şi zic: „Nu Sirioj, împuşcă, s-a început războiul”.

Pe data de 27 este ziua de naştere a copilului, el mă întreabă „Mamă, eu o să am zi de naştere?” şi eu îi zic că nu ştiu, noi nu putem pleca nicăieri. Eu mereu le sărbătoream, mereu încercam pentru copil să fac o masă de sărbătoare, dar de data aceasta zic: „iartă-mă, dar nu se va primi nimic. Cer scuze”.

Aceasta a continuat în jur de o lună de zile, în permanenţă doar explozii, explozii şi explozii, de obicei noaptea, noaptea când oamenii dorm strâns, orele patru dimineaţa, orele cinci sau trei, asemenea împuşcături. Ziua, slavă Domnului, eu mă interesez, oamenii circulă. Lumea au ajuns la o asemenea etapă când deja nu mai au frică, ei simplu trăiesc ziua aceasta ca ultima, ce va fi? 

Acolo mi-au rămas trei fraţi. Suntem patru la părinţi, evident toţi sunt acolo, şi soţiile, şi copiii, nu-i poate nimeni părăsi, băieţii sunt maturi. 

Nepotul meu este răspunzător pentru serviciul militar, el se află la punctul de control, ne facem griji desigur, recent i s-a născut un bebeluş, de aceea să spunem că situaţia nu este bună deloc, nesănătoasă pentru organismul uman, omul să supravieţuiască în asemenea presiune şi ziua, şi noapte. E imposibil să te relaxezi, habar nu ai când se va porni sirena de avertizare, habar nu ai când vor începe exploziile, nu ştii cum să trăieşti în continuare, nu poţi să plănuieşti nimic, nu ştii dacă vei mai avea oare casa, vei avea oare cu ce să pleci, vor mai fi oare apropiaţii tăi în viaţă? 

E înfiorător, să nu dea Dumnezeu aşa ceva nimănui, nimănui nu-i doresc asta, în ultimul timp mi-a crescut patriotismul, dragostea faţă de ţara mea, dragostea faţă de oraşul meu, pentru că tot ceea ce suferă ai noştri din această luptă, eu niciodată nu m-am gândit că avem un oraş atât de puternic.” 

După câteva săptămâni de liniște în regiunea Nikolaev, zilele curente femeia își planifica să se întoarcă acasă, duminică visurile au fost însă năruite. 

Bătrâna: „Vreau acasă, demult sunt aici, însă vreau acasă.” 

Elena: „Soţul îmi zice să ne întoarcem, fiindcă este cât de cât liniştit, într-un oarecare caz ne putem muta în altă parte. Abia ne-am adunat, am închiriat o maşină şi chiar a doua zi s-au început din nou împuşcături puternice, erau chiar şi în regiunea unde locuim. Soţul îmi spune: „Nu veniţi, dacă mai puteţi sta acolo, mai staţi.” Ei rabdă toată siţuaţia de acolo parcă ar fi totul în regulă, dar nouă ne zice să mai stăm aici.”

Femeia împreună cu mama și fiul de 4 ani au ajuns în satul Coșcalia din raionul Căușeni la data de 22 martie. 

Au fost găzduiți de asistenta medicală din sat. Spune că s-au adresat după asistență medicală, iar de atunci stau sub același acoperiș. Copilul de 4 ani a început a frecventa grădinița și prinde deja primele cuvinte în limba română. 

„Lilia, eu azi am învăţat un cuvânt moldovenesc. Ce cuvânt? „Cântecul”. A doua zi vine şi zice: „Lilia, eu am învăţat un alt cuvânt - „Salut!”. Îl întreb ce înseamnă asta, el zice că-s ciorapi. Îi spun nu, nu sunt ciorapi.

Potrivit datelor oficiale, în prezent, în raionul Căușeni se află in jur de 700 de refugiați ucraineni.