Mărturii din anii foametei despre lupta pentru supraviețuire

„Luau iarbă să fie curată, o puneau în gură, iaca așa mânca ca vita iarba. Mulți din nepoții mei mă întreabă dacă chiar așa a fost și le spun că e adevărat. Iaca așa mâncai ca să nu mori de foame”, povestește Tudor Frunză, transmite Știri.md cu referire la moldova1.md.

Tudor Frunză are 87 de ani și este originar din satul Donici. Încă din copilărie, viața l-a pus în fața multor încercări. A fost nevoit să-și schimbe locul de trai. Ulterior, și-a găsit adăpost alături de bunica și moșul lui, iar mai târziu a început foametea:

„Aceasta e fotografia mea când aveam 21 de ani. Și aici e fotografia fratele meu, și eu, și tatăl meu. Când am rămas de părinți aveam 7 ani și când i-am întâlnit aveam 50, iar fratele meu - 48, tatăl meu avea 48 de ani”.

Bărbatul a trăit perioada de „măturare a podurilor”, cum era numită în popor. Colectarea cerealelor cu orice preț, impusă de puterea sovietică, a lăsat satele fără grâne pentru consum propriu.

„Ei ne lămureau nouă așa: „Dacă vom lăsa vouă pâinea și nu o să muriți voi de foame, o să moară copiii voștri și nepoții care sunt la casa de copii și cei bolnavi, că nu avem cu ce să îi hrănim”. Care au însămânțat pământurile și au prins a strânge, nu era pâinea coaptă bine, strângeai, uscai, o măcinai la râșniță, coceai vreo două turte sau făceai mămăligă, mămăligă de orz, nici nu vă închipuiți cum e.”

El spune că familia i-a fost salvată de foame datorită faptului că aveau o vacă, pe care o păzeau ca pe ochii din cap.

„Pășteam vaca de funie, că dacă nu pășteai vaca de funie ți-o furau. Într-o bună zi am venit acasă, îmi era foame groaznic și spun că trebuie să fie ceva de mâncare, dar bunica nu știu de unde procura un pește, peștele era cu icre sărate, alb de sare și eu am găsit peștele, am dezvelit și am scos toate icrele din pește și am mâncat, saramura aceea mă ucidea.”

Cu lacrimi în ochi, Tudor povestește că mulți dintre vecinii săi au decedat.

„Trăiam la bunica și râșnița era în colț în casă și venea un om David Căruntu, a fost pe front, venea la bunica, a ajuns până în Germania și aducea furculițe, linguri. Venea ori cu două linguri sau furculițe, pe bunica mea o chema Uliana și spunea: „Tanti Uliana, iaca ți-am adus două furculițe, dă ceva de mâncare”. Prin luna iunie, aproape să iasă pâinea, auzeai că a murit bărbatul de foame. Așa îi curgeau lacrimile lui când venea la noi și se plângea că o să moară de foame, nu pot uita”.

Ana, soția lui Tudor, la fel a trecut prin foamete. Cei doi s-au cunoscut pe un șantier, unde munceau, iar în scurt timp s-au căsătorit. Mireasa nici nu a trebuit să-și schimbe numele, pentru că tot Frunză se numea. Ana provine dintr-o familie numeroasă, având șase surori.

„Dacă era foamea aceea și nu era ce să mănânci, mai scoteai câte un bob. Se duceau tata cu sora mai mare în pădure. Era omăt mare, iernile erau grele, mătura omătul și strângea ghindele și venea acasă, usca în cuptor”, își amintește ea.

Astăzi, Tudor și Ana le povestesc strănepoților despre vremurile grele și îi învață să aibă grijă de orice firimitură de pâine.

„Îi cert uneori când mă duc la Chișinău și văd că s-a uscat puțin pâinea și gata ei nu mănâncă. Le spun să nu-și bată joc, că e păcat. Dacă făceam noi așa pe vremea foametei, Doamne ferește!”, spune Ana Frunză.

Potrivit Agenției Naționale a Arhivelor, în perioada 1946-1947, în câteva luni, peste 123.000 de oameni au decedat de foame, reprezentând 5% din populația RSSM.