Istoria unui moldovean care are grijă de sute de bătrâni în Germania

Andrei Cociug a învățat la medicină, a lucrat felcer timp de câțiva ani, însă salariul de doar 2.700 de lei l-a determinat să plece peste hotarele țării, transmite Știri.md.

Drumul spre o nouă viață nu a fost deloc ușor. A lăsat serviciul iubit, familia și a plecat pentru o viață mai bună. 

„După mai multe discuții cu tatăl meu am decis să plec în Germania. Am avut o ofertă la spălat vase într-un restaurant. Nu a fost cea mai bună ofertă, dar salariul, nici el până la urmă nu prea bun, însă, în comparație cu 2.700 de lei, 500 de euro era bine. Mi s-a promis că salariul și traiul erau incluse. Am spălat vase într-o zi mai mult decât toată viața acasă. Credeam că spălatul vaselor și atât, dar pe urmă am înțeles că trebuie să ajut și bucătarii pentru a face mâncare. De curățat cartofii, de tăiat ceapă, făcut salată... Tot de ce avea nevoie în bucătărie bucătarul, totul trecea prin mâinile mele. Plus la asta, eram responsabil de a face curat în bucătărie, de a spăla frigiderul, de a spăla în restaurant. Uneori eram cu mopul în mână, plângeam și spuneam: „Cu ce am greșit eu în viața asta?””, povestește Andrei.

Când a plecat de acasă, credea că nu o va face pentru totdeauna. Și-a luat concediu pentru trei luni, însă a durat ani: „Am spus că merg să fac bani pentru nuntă. Atunci am primit 6.000 de lei în două tranșe. Se dădea tinerilor specialiști care lucrează la stat. Tatăl meu nu știa despre aceasta. Eu, fiind tânăr, i-am cheltuit prin discoteci. După trei luni, eu nu m-am întors, părinții mei au primit o scrisoare unde se întreba unde e Andrei și de ce nu se prezintă la lucru. Totodată, am primit o avertizare că trebuie să întorc banii înapoi. Banii pe care i-am strâns am achitat cele două tranșe”.

După mai multe discuții, tânărul a încercat să se angajeze în calitate de chelner. Cu toate că nu știa limba germană, el a încercat să facă față problemelor.

„Eu trebuia să duc doar mâncarea. Eu nici nu știam a duce câte șase farfurii. Când ajungeam la mese, mă străduiam să țin vesela într-o parte pentru că cădea transpirația și să nu cadă în farfurie și să vadă clienții. Atunci a fost un moment hazliu. Toți când ridicau paharele spuneau „prost”. Eu nu știam ce înseamnă. Și tot auzeam o dată, a doua oară „prost”, „prost”, pe urmă am mers în bucătărie. Acolo era și proprietara restaurantului. I-am zis că mie nu-mi place că mă numesc prost. Ele au început a râde și mi-au spus că „prost” înseamnă „noroc” în germană. Eu știam că tot personalul din R. Moldova a învățat cuvântul ăsta și credeam că m-au poreclit”, relatează Andrei.

În 2015 a fost o inundație, din cauza căreia restaurantul nu avea clienți. Proprietara nu mai putea să achite salariile și, într-un final, a dat faliment. A urmat o perioadă grea, dar și o nouă etapă. El s-a înscris la cursuri de limba germană și a început să trimită zeci de CV-uri, dorind să revină în sistemul medical.

„Nici acolo nu a fost ușor, fiindcă toate întrebările și răspunsurile trebuiau spuse în germană. Nimeni nu explica în limba română. Deși statul german îmi plătea o sumă necesară pentru a trăi, situația financiară era precară. Trebuia să achit creditul pentru o mașină, pentru asigurarea socială, pentru chirie și alimentație. Am început să aplic foarte multe CV-uri. Voiam să ajung în domeniul medicinei. Dar, totodată, eram conștient că nu sunt pregătit suficient. Nu știam bine limba, trebuia de echivalat diploma. Totuși, insistența mea m-a făcut să ajung aici.

(...) Am primit o ofertă la un azil, unde mi s-a propus să fac practică și ulterior să mă angajez. A fost greu. În Germania, asistentul medical face lucru de infirmieră. Pentru mine această muncă era importantă. Era greu, dar totodată am primit și foarte multe povețe”, afirmă Andrei.

Între timp, tânărul a aflat și povești tulburătoare: „În Germania, azilele pentru bătrâni sunt o normalitate. Am văzut foarte multe povești, de la care mi se rupea inima. Nu credeam că atât de ușor copiii se pot despărți de părinți. Am avut un caz unde o doamnă, căreia i-a mai rămas câteva zile de a mai trăi, m-a rugat să-i sun feciorii să vină și să se vadă. Eu nu puteam să fac asta. Era interzis să sunăm familia pacientului. Eu atunci am încălcat regulile. Un fecior trăia la 400 km, iar unul, de mirare, la doar 50 km. Eu am sunat și am spus că mama foarte mult dorește să-i vadă. Probabil a vrut să ceară iertare, dar unul dintre ei mi-a spus așa: „Atunci când ea nu va mai fi în viață, să ne suni și să ne spui ca noi să ne ocupăm cu serviciile de repatriere, până atunci să nu ne mai deranjezi”. A fost un șoc pentru mine. Am sunat și al doilea fiu. Ei au venit pe 8 Martie să-și vadă mama, dar au ajuns peste o oră după ce mama lor a decedat”.

Bărbatul recunoaște că Germania este o țară dezvoltată, în care bătrânii sunt foarte prețuiți. Ei sunt sprijiniți de stat până în ultimul moment. La fel, se ține cont și de partenerul care rămâne în viață.

„În Germania, statul are grijă de bătrâni. Ei primesc scaun cu rotile, scutece, tot de ce au nevoie. Ce mă bucură aici este faptul că, atunci când partenerul decedează, celălat primește în continuare pensia. Așa are un sprijin financiar”, spune Andrei.

Persoanele în etate din Germania sunt foarte diferite de cele din R. Moldova, explică Andrei. Ele sunt în pas cu tehnologia. Au calculatoare și cunosc cum să le folosească. 

„Ei sunt la un alt nivel. Ei regulat au grijă de ei. Bătrânii din Germania foarte des merg la restaurante, călătoresc, merg în vacanțe”, zice el, menționând că totuși relația dintre copiii și părinții din R. Moldova este mai strânsă. 

„Momentul când omul își trage ultima gură de aer te emoționează până în adâncul sufletului. Cred că este momentul în care înțelegi că în viața asta nimic nu iei cu tine. Tot acest moment mă face să mă gândesc să mă întorc acasă. Indiferent cât vom agonisi, momentele de a trăi cu cei dragi nu le vom întoarce.

Vreau să mă întorc acasă pentru că aici pot să ajut sute de bătrâni. Într-o zi tatăl meu va avea nevoie de o cană cu apă, dar eu nu voi fi acolo să-l ajut. Eu cred că foarte mulți care sunt în diasporă au frica asta, când telefonul sună prea devreme dimineața sau seara târziu, pentru că întotdeauna te gândești că ceva s-a întâmplat acasă”, mărturisește Andrei.