Ignat Kazmalî a povestit că ideea de a crea un muzeu al istoriei satului Avdarma nu-i aparține lui ci fratelui său, Ilia. Totul a început pe 7 aprilie 2011, transmite Știri.md cu referire la ipn.md.

„Ținând cont de pregătirea mea în domeniul istoriei, mi-a propus să încerc să pun bazele acestui muzeu la Avdarma și, ulterior, să scriu și o carte despre istoria satului nostru”, a mărturisit bărbatul.

Potrivit istoricului localitatea Avdarma a suferit mai multe schimbări în timp. 

„Odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, cu obținerea independenței de către Republica Moldova și cu formarea autonomiei găgăuze, satul a început treptat să decadă — atât din punct de vedere material, cât și spiritual. Cauza acestui declin a fost lipsa de experiență, de cunoștințe și de înțelegere, atât din partea conducătorilor de atunci, cât și a consătenilor: nu știau cum să unească oamenii, cum să creeze o idee economică, socială și culturală în jurul căreia să se formeze un nucleu capabil să se dezvolte.

Această șansă mi-a fost oferită în anul 2011. Pe lângă ideea de a crea muzeul, mi s-a propus și să cinstim memoria tuturor celor căzuți în războaie, inclusiv a victimelor tifosului care au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial — rudele și consătenii noștri. De asemenea, mi s-a propus să creez un memorial nominal dedicat victimelor foametei din anii 1946–1947. Au fost cele mai cumplite și tragice evenimente, care au frânt voința poporului. Odată cu această voință, au dispărut și cei mai puternici lideri ai satului — conducătorii familiilor. Iar în acea vreme, structurile de clan și tradițiile de familie încă existau și pe ele se sprijineau obiceiurile și coeziunea comunității”, a istorisit Ignat Kazmalî.

Potrivit lui, schimbările spre bine au început în momentul în care s-a  schimbat modul gândire — inclusiv în plan economic. Totuși, acestea nu au trecut fără greutăți.

„Ca să fiu sincer, trebuie să vă mărturisesc: atunci când mi s-a încredințat sarcina de a discuta cu primarul și de a-l ruga să oprească implicarea masivă a locuitorilor în partidele politice și să se concentreze pe dezvoltarea satului — pe aspectul său interior și pe gospodărie — el nu a susținut inițiativa noastră. Mi-a spus că va merge până la capăt cu partidul.

Am încercat să-i explic că partidele vin și pleacă, ele se creează și apoi dispar, dar poporul rămâne. Trebuie să facem tot ce ne stă în puteri ca acest popor să se păstreze, însă fără presiune, fără constrângere. Alegerea trebuie să fie conștientă și voluntară. Pentru ca oamenii să-și folosească libertatea în mod conștient, era nevoie să le vorbim despre avantajele unei vieți libere și ale unirii în jurul unor idei bune și folositoare.

Dar primarul nu ne-a susținut — așa că am început fără el. A fost greu, dar am mers mai departe, am discutat cu oamenii. El era prezent la adunările cetățenești, unde le explicam de ce facem ceea ce facem și care este scopul acțiunilor noastre”, a declarat bărbatul.

Cu ceva timp în urmă, Ignat Kazmalî a scris și volume despre acele timpuri, iar pentru a acumula informația potrivită și a o transmite cât mai veridic a fost nevoit să discute cu oamenii din aproape fiecare casă.

„Este vorba despre o sinteză a materialului istoric adunat și păstrat. Procesul de colectare a fost foarte dificil și de durată. A trebuit să intru în aproape fiecare casă, uneori chiar de 7–10 ori, pentru a obține documente sau artefacte. Am stat de vorbă cu oamenii, i-am convins, le-am încălzit inimile, explicându-le că tot ceea ce facem — facem în numele lor, pentru memoria lor, pentru generațiile viitoare.

Scopul nostru a fost să arătăm nu doar faptele, ci și destinele oamenilor. Pe exemplul unui singur sat se poate urmări cum s-au succedat cinci sisteme politico-juridice diferite: Imperiul Otoman, Imperiul Rus, Regatul României, Moldova Sovietică cu regimul bolșevic și, în cele din urmă, Republica Moldova independentă.

De obicei, muzeele sunt construite în jurul unei ideologii de stat. Eu însă, ca istoric, am decis să merg pe o altă cale — să prezint destinul omului prin prisma statelor, prin documente păstrate, prin ceea ce au trăit oamenii. Să arăt măreția și tragediile trecutului. Oamenii au rămas în sat, în ciuda schimbării drapelelor, regimurilor, ideologiilor. Și, din păcate, anume oamenii simpli au avut cel mai mult de suferit.

Noi am ales o cale umană — să vorbim nu în limbajul lozincilor, ci al memoriei. Și am reușit să realizăm atât cărțile, cât și muzeul. Este un simbioz. Ele se completează reciproc, formând un întreg”, a menționat istoricul.

Citește tot interviul aici.