De la durere la curaj: Povestea lui Doy, o persoană nonbinară din țară

Astăzi, Doy se identifică drept persoană nonbinară și a povestit, în cadrul proiectului „Oameni printre oameni” de la TV8, despre lupta pentru identitate, sănătate, siguranță și demnitate, într-o societate în care diferența încă stârnește neîncredere și respingere, transmite Știri.md.

„Mi-a trebuit mult timp să înțeleg cum se raportează tatăl meu la gen. Când eram copil, simțeam că sunt diferit(ă), dar nu aveam informația necesară pentru a înțelege ce mi se întâmplă. Sora mea geamănă era foarte feminină – tradiționalistă, căsătorită, cu copii. Mama îmi spunea mereu: De ce nu te comporți ca sora ta? De ce nu te îmbraci ca ea?”, povestește Doy.

Astăzi, Doy se prezintă drept „doi”, cu pronumele „el” și „ea”, și trăiește cu sindromul ovarelor polichistice – o afecțiune hormonală care a influențat percepția propriei identități.

„Încercam să fiu ca oricare femeie – să am grijă de față, de păr. Dar în pandemie am zis că nu-mi mai rad barba. Timp de șase luni nu suportam ideea să mă privesc în oglindă, pentru că societatea îmi spunea că o femeie nu poate să fie așa”, spune Doy.

După o perioadă de respingere de sine, Doy a început să se accepte: „Cu cât mă priveam mai mult, cu atât mă îndrăgosteam de mine. Mi-am spus: Da, asta e identitatea mea – nici femeie, nici bărbat”.

Dar asumarea identității nu a fost ușoară. Doy este adesea privit(ă) cu suspiciune în spațiul public, hărțuit(ă) verbal sau exclus(ă) de la unele evenimente.

„La un moment dat, o persoană mi-a spus că ar fi mai bine să plec, pentru că oamenii din jur nu se simt confortabil cu mine. A fost un șoc. N-am înțeles de ce”, povestește Doy. 

Și totuși, amintirile copilăriei – curățenia din curte, mirosul de acasă, prezența mamei – rămân vii. Doy își amintește cum, pe ascuns, își lua pantaloni în ghiozdan ca să nu poarte rochie la școală.

Totuși, Doy mai poartă o rană veche, pierderea mamei și a tatălui, la distanță de un an, în adolescență.

„Am devenit adult(ă) peste noapte, fără mamă, fără tată, fără casă. Am dormit pe străzi, dar am făcut tot posibilul să termin școala, ca să nu-i dezamăgesc pe părinți”, spune Doy.

După absolvire, Doy a plecat în Italia, neavând posibilitatea de a merge la universitate, și a început să muncească. În timp, și-a găsit curajul de a vorbi despre sine atât la masculin, cât și la feminin – în funcție de cum este perceput(ă) de ceilalți.

„Cred că, dacă părinții mei ar fi în viață, m-ar fi înțeles și m-ar fi acceptat. Am fost un copil dorit, iubit. Cariera mea actuală e datorită lor – tata era pasionat de fotografie, mama de teatru. Probabil că ei m-au îndrumat, de acolo, de sus”, afirmă Doy.

Chiar dacă se confruntă încă cu prejudecăți și hărțuire, Doy rămâne fidel(ă) unei valori esențiale: bunătatea.

„Oricât rău aș primi, eu nu mă schimb. Nu mă fac rău pentru că primesc rău. Încerc să fiu persoana pe care părinții mei și-au dorit-o”, susține Doy.