Conac a fost construit în stil rusesc neo-clasic de nobilimea poloneză. În trecut dispunea de o alee de marmură, străjuită simetric de două rânduri de castani și pini. Includea un parc cochet cu arbori și arbuști exotici și un lac, transmite Știri.md cu referire la diez.md.

Până în 1945, clădirea a fost într-o stare excelenta. Apoi aristocrația poloneză a părăsit Basarabia, iar în conacul a găzduit școala locală.

Din 1989, după construcția noii clădirea a școlii, este abandonată.

Actualmente, conacul este prefăcut într-un morman de gunoi și riscă să fie demolat.

Acoperiș nu are, sunt numai pereții laterali și cei din față cu coloanele de la intrare.

Discutând cu localnicii aceștia își amintesc cu mândrie de timpurile când au învățat în această clădire și cum până în 1989 se avea foarte mare grijă de ea, însă după 1989 a fost lăsată de izbeliște și s-a furat din interior tot ce s-a putut fura.

De asemenea aceștia mai spun că dacă ar fi restaurată ar fi mândria satului.

Pereții încă sunt rezistenți, dar clădirea e într-o stare deplorabilă.

Când am ajuns acolo mă așteptam să găsesc cel puțin o inscripție despre conac sau un gard care s-o protejeze, în schimb am găsit arbuști și câteva capre care pășteau.

Potrivit lui Valerian Grosu, arhitect și profesor de arte: „La mijlocul sec. XIX moşia satului era proprietatea boierului Ciolac și cuprindea 1.819 desetine, 542 desetine de pădure. În conformitate cu reforma ţărănească din Rusia, după 1868 ţăranii din sat sunt împroprietăriţi cu „nadeluri” – 484 des. Boierul Ciolac deţinea 1712 desetine. După moartea proprietarului de pământ Ciolac, moşia satului trece în posesia Elisavetei Dm. Malschi, o dvoreancă de origine poloneză.

În secolul al XIX-lea Basarabia, fiind în componenţa Imperiului ţarist şi Rusia având mari interese geopolitice în Balcani, odată cu iminenta declanşare a războiului ruso-turc din anii 70, s-a început construcţia tronsonului de cale ferată Odesa – Chişinău – Iaşi.

Astfel că, pe la 1873 apare pe harta Basarabiei o nouă localitate – staţia de cale ferată Corneşti-Gara, o staţie importantă înaintea urcării garniturilor de tren a dealurilor Corneştilor, ajungîndu-se aici la gara Pereval.

Tot atunci nu departe de noua staţie de cale ferată a fost săpat un lac de acumulare şi au fost instalate apeductele care aprovizionau cu apă locomotivele cu abur.

De altfel şi până în prezent lacul poartă numele de „Iazul Împărătesc”. Din acest moment satul capătă o nouă dezvoltare.

Se construieşte frumosul conac boieresc cu o arhitectură neoclasică cu portic și coloane dorice pe faţadă.

În 1887 în locul vechii biserici, cu contribuţia boierului Vichentie Malschi, a fost ridicată din piatră una nouă, purtând hramul „Sfântul Nicolae”, care prin aleea de marmură, străjuită simetric cu două rânduri de castani şi pini, formau un cochet ansamblu arhitectural.

Parcul din jurul conacului cu variatele specii de arbori şi arbuşti exotici, cu lacul de agrement, pe care înotau nelipsitele lebede, făceau deliciul stăpînilor curţii boiereşti şi a oaspeţilor acesteia.

La 1892 moşia boierilor Malschi avea 1559 de desetine, în acelaşi timp ţăranii dispuneau de 525 desetine.

În 1897, conform unui nou recensămînt efectuat de organele administraţiei ţariste, în Bahmut locuiau deja 790 oameni (400 bărbaţi şi 390 femei) – toţi creştin-ortodocşi.

În 1903 se construieşte clădirea şcolii iar pentru preotul satului Ioan Vulpe – o casă parohială.

În curtea bisericii s-a păstrat cavoul ctitorului Sfîntului Lăcaş, deasupra căruia a fost înălţat un frumos monument funerar din marmură neagră, care ne aminteşte că aici sunt înhumaţi dvoreanul Vichentie Malschi (1834-1884) împreună cu fiii săi: Lev (1856-1901) şi Alexandru (1858-1902)”.