Cauza se referă la arestarea preventivă a reclamantei pentru o perioadă de 40 de zile în anul 2015, în urma eșecului ei de a stinge o datorie față de o altă persoană, transmite Știri.md cu referire la bizlaw.md.

Creditorul V.G. a depus o plângere penală împotriva reclamantei, acuzând-o de escrocherie și susținând că reclamanta niciodată nu intenționase să restituie împrumutul.

În cadrul unui proces civil intentat de către creditorul V.G. împotriva reclamantei, Judecătoria Râșcani, prin încheierea din 27 martie 2015, a dispus încasarea în beneficiul creditorului a sumei împrumutate, inclusiv a dobânzii aferente și a taxelor judiciare.

Din moment ce încheierea respectivă nu a fost contestată de către reclamantă, ea a devenit definitivă.

Între timp, în data de 4 februarie 2015 soția lui V.G. a depus o plângere penală împotriva reclamantei, invocând că aceasta din urmă nu a întreprins niciodată măsuri pentru a întoarce suma împrumutată de la V.G., continuând să îi evite și să semneze recipise cu promisiunea de întoarcere a datoriei la diverse dăți.

O urmărire penală a fost inițiată în acest sens, pentru escrocherie în proporții mari.

Ulterior, reclamanta a fost citată pentru a se prezenta la procuror. Din moment ce ea nu s-a conformat, procurorul a dispus aducerea ei forțată.

Deoarece nu a fost posibilă stabilirea locului aflării reclamantei, procurorul a solicitat unui judecător de instrucție să dispună arestarea preventivă a reclamantei, invocând că ea evita organele de urmărire penală și refuza să coopereze cu autoritățile.

Demersul procurorului a fost admis de către judecătorul de instrucție, care a considerat că exista o bănuială rezonabilă că reclamanta comisese o infracțiune și că ea se eschiva de la organul de urmărire penală.

Recursul depus de către reclamantă, prin intermediul apărătorului său, a fost respins de către Curtea de Apel Chișinău.

În mai 2015 reclamanta a fost plasată în arest.

Pe parcursul detenției sale, ea a depus cereri habeas corpus, invocând că problema abordată în prezenta cauză avea un caracter pur civil și nu putea fi tratată ca o infracțiune.

Cu toate acestea, cererile sale au fost respinse, iar demersurile procurorului cu privire la prelungirea arestului admise, deși de fiecare dată erau invocate argumente identice cu cele incluse în demersul inițial. În data de 5 și 9 iunie 2015 reclamanta a fost audiată pentru prima dată de către procuror. În final, ea a fost eliberată din arest în 23 iunie 2015.

Prin sentința Judecătoriei Râșcani din 25 mai 2016, reclamanta a fost condamnată la 9 ani de închisoare pentru comiterea infracțiunii de escrocherie.

Ulterior, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei. În ianuarie 2018 Curtea Supremă de Justiție a casat decizia instanței de apel și a expediat cauza la rejudecare, invocând, inter alia, prevederile Articolului 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

De asemenea, instanța de recurs a susținut că instanța de apel nu oferise motive suficiente pentru a stabili că reclamanta a avut intenția să comită escrocherie. Procesul penal este deocamdată pendinte.

În fața Curții, reclamanta a pretins încălcarea drepturilor sale garantate de Articolul 5 §§ 1 și 3 din Convenție, susținând, în particular, că disputa a fost de natură civilă și că, prin urmare, a fost plasată în arest în absența unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis o infracțiune.

De asemenea, ea a pretins că fusese privată de libertate din motivul incapacității sale de a îndeplini o obligație contractuală, astfel, încălcându-i-se drepturile garantate de Articolul 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

Guvernul a susținut că în dosarul național existau probe care demonstrau bănuiala rezonabilă că reclamanta comisese infracțiunea de care era acuzată, precum mărturiile depuse de către V.G. și soția sa în fața procurorului și examinarea grafoscopică a semnăturii reclamantei în cadrul procesului civil.

Cu referire la motivele plasării reclamantei în arest preventiv, Guvernul a susținut că eschivarea sa de la organul de urmărire penală a constituit un motiv relevant și suficient în acest scop. Guvernul a mai susținut că Articolul 1 din Protocolul nr. 4 la Convenție nu se aplica circumstanțelor prezentei cauze, deoarece reclamanta fusese condamnată pentru comiterea escrocheriei.

Totuși, dacă reclamanta ar fi achitată în cele din urmă, ea ar putea solicita despăgubiri pentru detenția sa.

Curtea a notat că atât instanța de fond, cât și cea de recurs au acceptat demersurile procurorului de plasare a reclamantei în arest preventiv și de prelungire a măsurii respective.

Totuși, Curtea a considerat că instanțelor naționale nu li s-au prezentat probe care ar fi sugerat că reclamanta nu intenționa să întoarcă sumele împrumutate.

De asemenea, instanțele naționale nu au verificat valoarea activelor reclamantei la momentul împrumutului, nu au stabilit motivul împrumutului și nu au examinat dacă banii împrumutați fuseseră utilizați în scopul invocat.

Totodată, instanțele naționale nu și-au manifestat interesul de a stabili dacă presupusele victime au încercat să recupereze creanța pe cale civilă sau dacă acestea au solicitat executarea hotărârii din 27 martie 2015.

În privința prelungirii arestului preventiv, Curtea a notat că instanțele naționale nu au stabilit dacă procurorul a verificat declarațiile victimelor, acceptând părerea subiectivă a acestora, și nu s-au întrebat de ce procurorul audiase reclamanta abia după trei săptămâni de detenție.

Prin urmare, Curtea a declarat că materialele prezentate de către organul de urmărire penală și susținute de către instanțele naționale pentru a dispune și, ulterior, a prelungi arestarea preventivă a reclamantei nu au fost suficiente pentru a demonstra că reclamanta ar fi comis infracțiunea imputată.

Respectiv, Curtea a concluzionat că detenția reclamantei între 14 mai și 23 iunie 2015 nu s-a bazat pe o suspiciune rezonabilă că ar fi comis o infracțiune și, prin urmare, a constatat o încălcare a Articolului 5 § 1 din Convenție.

Curtea a acordat reclamantei 7.500 de euro pentru prejudiciul moral și 2.000 de euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.