Ce riscuri îţi asumi acceptînd să călătoreşti din Italia cu rutiere din Moldova

„În aprilie 2012 mi-am pus de gând să vin în Moldova, să-mi revăd rudele şi prietenii de Paşti. Zborul de pe 3 aprilie cu avionul Veneţia-Chişinău a fost contramandat şi căutam alte variante. Într-o zi am întâlnit o consăteancă, care de mai mulţi ani la fel se află în Italia. Ea mi-a spus că pe 13 aprilie pleacă la Chişinău o rutieră, menţionând că, din câte ştie, şoferul, pe nume Valeriu, parcă este om de treabă şi timp de 24 de ore cel mult voi fi la destinaţie. Cu ajutorul dumneaei l-am şi contactat pe Valeriu, care mi-a declarat că rutiera este de 6 locuri confortabile şi că plecarea este fixată pentru ora 10 în ziua de 13 aprilie. I-am spus că am cam multe bagaje, la ce dânsul mi-a răspuns că nu contează, atât doar că pentru bagaje va trebui să plătesc suplimentar. Condiţiile mi s-au părut acceptabile şi la ora indicată eram la locul de pornire.

Ne-am urcat în rutieră nu la 10, dar pe la ora 14 şi jumătate, pentru că alţi călători au venit cu mare întârziere. Înainte de a porni, şoferul ne-a anunţat că trebuie să mergem în alt oraş, ca să trecem în altă maşină, pe care o va conduce feciorul său, Valeriu, care s-a reţinut pentru că automobilul trebuie să treacă controlul tehnic. Valeriu a sosit cu rutiera sa la ora 18. După cum am aflat ulterior, nu a fost nici un control tehnic, pur şi simplu, Valeriu fusese în alt oraş, la depărtare considerabilă, pentru a o lua pe o cunoştinţă de-a lor. Încă vre-o două ore a durat îmbarcarea şi tixirea bagajelor în rutieră şi într-o remorcă ataşată. Pentru mine am plătit 80 de euro, pentru bagaje (aveam cu mine 2 valize, 3 genţi şi 4 cutii) – 110 euro. Şoferii nu ne-au dat bilete sau alte documente care să fi confirmat încasarea banilor. Când să ne pornim, şoferii au depistat că instalaţiile de semnalizare de la remorcă nu funcţionează. A trebuit să ne mai reţinem ca să lichideze defecţiunile. Astfel, am purces la drum la ora 22 fără un sfert. Printre călători era şi o femeie însărcinată în luna a 7-ea şi un copil de 3,5 ani. Spre nefericirea noastră a pornit să cearnă o ploaie deasă şi rece.

Pe la ora 01-30, când eram între Slovenia şi Ungaria, maşina a stopat brusc. Şoferii s-au tot învârtit în jurul automobilului, dar nicidecum nu puteau găsi defecţiunea. Pe la ora 4 dimineaţă am simţit că mă înghimpă inima, mi se făcuse rău la stomac. Şi ceilalţi pasageri nu se simţeau mai bine, mai ales că, din cauza bagajelor, toţi stăteam ghemuiţi, cu genunchii la gură. Eu m-am apropiat de şoferi şi i-am rugat să cheme asistenţa tehnică. Au sosit 2 unguri, dar după ce au analizat situaţia au declarat că nu ne pot ajuta cu nimic pentru că automobilul este supraîncărcat şi nu-i în stare să ducă o asemenea greutate. Până la urmă toţi pasagerii am ieşit şi am împins maşina până s-a pornit. Am revenit în rutieră uzi de-abinelea şi murdari de noroi.

La intrarea în România s-a produs al doilea accident. Din cauză că şoferul nu s-a înscris într-o curbă, remorca cu bagaje s-a răsturnat într-un şanţ. Rutiera a rămas pe roţi numai datorită faptului că lanţul cu care era legată remorca s-a rupt. Iar am ieşit cu toţii şi cu ajutorul unei familii de români am recuperat bagajele din noroi şi le-am reîncărcat în remorcă. Şoferii au legat remorca de rutieră cu nişte scoci şi am pornit înainte, Valeriu asigurându-ne că la prima staţie de deservire tehnică va rezolva problema cu remorca. N-a făcut-o. Mai ales când treceam prin munţi, toţi stăteam cu frica-n sân să nu nimerim în alt accident. Şoferii, foarte obosiţi, erau iritaţi, discutau pe un ton ridicat şi foarte vulgar, de trebuia să-ţi astupi urechile.

La Iaşi am ajuns deja pe 15 aprilie, pe la ora 2 dimineaţă. Era Paştele, lumea se întorcea de la biserică. Valeriu s-a trezit din somn şi l-a luat la trei parale pe Mihail, al doilea şofer, pentru că, chipurile, ar fi greşit drumul, cotind pe altă stradă. După un schimb de sudălmi de îngheţau apele, Valeriu s-a aşezat la volan şi, tot înjurând şi blestemând, ne-a adus într-o văgăună de la marginea Iaşului, unde am nimerit în al treilea accident, mult mai grav ca primele două. În timp ce rutiera încerca să urce un deal, remorca iarăşi s-a rupt şi s-a rostogolit de câteva ori, împrăştiind în toate părţile prin noroi bagajele noastre. Automobilul a rămas blocat în mijlocul drumului. Copilul speriat plângea. Cineva dintre pasageri rostea în glas o rugăciune. Durerile din piept deveniseră insuportabile. M-am apropiat de şoferi şi i-am rugat să cheme o ambulanţă sau un taxi. Ei s-au făcut că nu aud şi ne-au propus să adunăm bagajele şi să le încărcăm deja în rutieră (remorca era deteriorată serios) ca să continuăm drumul. Atunci noi le-am zis mai întâi să ne ducă pe noi la vamă şi apoi să revină după bagaje. Trecuse peste 40 de ore de asemenea călătorie, toţi erau uzi, obosiţi, flămânzi. Şoferii n-au acceptat. Atunci eu am oprit o maşină de ocazie şi am rugat şoferul să cheme un taxi. Taxiul a venit repede. Şoferul de la taxi, pe ploaie, timp de vre-o jumătate de oră, mi-a ajutat să recuperez din mormanul de bagaje lucrurile mele. Nu le-am găsit pe toate. A rămas ca şoferii rutierei să-mi restituie la Chişinău o geantă şi o cutie cu lucruri personale.

Cu taxiul din Iaşi, pe contul meu, am ajuns până la vama românească, unde am aşteptat, udă până la piele şi îngheţată, până la ora 7, când şoferului de pe ruta Cluj-Napoca - Chişinău i s-a făcut milă, m-a luat în autobuz şi, fără să-mi ia un leu, m-a adus la Chişinău. Mă durea tot corpul, aveam febră.

În următoarele două zile am tot telefonat celor cu rutiera (am înregistrate toate apelurile) să-mi întoarcă bagajele. La început nu răspundeau, apoi mi-au declarat că dacă-mi trebuiesc lucrurile să vin eu să le iau, pentru că ei nu duc nicio răspundere pentru bagaje străine. La încercările mele de a-i convinge că ei sunt obligaţi să-mi restituie bagajele pentru că eu le-am plătit pentru acestea, că dânşii ar mai trebui să restituie şi cheltuielile pentru tratamentul medical pe care l-am urmat după călătorie, dar şi prejudicii morale pentru tot ce s-a întâmplat, dânşii mi-au răspuns cu o tiradă de înjurături murdare. Le-am declarat că mă voi adresa la organele de drept, după ce a urmat un alt val de insulte. În urma acestor dialoguri, într-o stare de stres acut, m-am pomenit în spital. Bagajele aşa şi nu mi-au mai fost restituite, deşi rudele mele au fost de câteva ori la proprietarii rutierei.

Văzând că toate încercările de a găsi limbaj comun cu şoferii şi proprietarul rutierei sunt zădarnice, am încercat să caut ajutor la Comisariatul de Poliţie sectorul Râşcani din capitală, la Inspectoratul Fiscal de Stat pe municipiul Chişinău. Fără niciun rezultat. De fapt, de la poliţie un sfat, totuşi, am primit: „Pentru soluţionarea problemei apărute recomandăm să vă adresaţi în mod particular cu o acţiune civilă în instanţa de judecată", mi-a răspuns cineva care a semnat în locul comisarului Valentin Cucoş. Dar un proces de judecată în Moldova, după câte am înţeles de la rude, poate dura luni şi ani întregi. Iar eu trebuie deja să mă întorc în Italia. Şi mi-au mai spus rudele: chiar dacă intentezi un proces judiciar faţă de proprietarii şi şoferii rutierei, este foarte îndoielnic să-l câştigi, pentru că acest business în R.Moldova, de regulă, este patronat de demnitari de rang înalt sau de persoane din lumea interlopă cu pile puternice în structurile puterii. În caz contrar, nu ar practica fără nicio teamă o afacere absolut ilegală”, şi-a încheiat relatarea Tamara Frunze.

Aşadar, implicarea poliţiei în acest caz s-a încheiat cu informarea victimei precum că „şoferul V.Onuţă a declarat că nu cunoaşte unde ar putea fi lucrurile T. Frunze, pentru că bagajul a fost încărcat în alt automobil în prezenţa ei”.

Am încercat şi noi să luăm legătura cu şoferii la cele două numere indicate în cartea de vizită lăsată de aceştea pasagerilor, reuşind doar să aflăm că „abonatul nu se află în aria de acoperire". ...