Cum era ales papa în Evul Mediu: În 100 de ani au existat 30 de pontifi

Trei papi în 1046 

Unele au fost rezultatul aclamațiilor, altele au degenerat în conflicte sângeroase – cum a fost cazul alegerii Papei Damasus în secolul al IV-lea, soldată cu 120 de morți într-o singură zi pe străzile Romei, transmite Știri.md cu referire la libertatea.ro.

Unele alegeri s-au desfășurat în sânul familiilor nobile romane, care și-au transmis titlul papal ca pe o moștenire, altele au fost dictate de puteri laice sau s-au încheiat cu existența simultană a papi și antipapi. 

Când împăratul german Henric al III-lea a venit la Roma în 1046 pentru a fi încoronat, a găsit trei papi în funcție, pe care i-a detronat înainte de a numi un nou suveran pontif.

Legitimitatea papală a fost adesea stabilită nu prin respectarea unor reguli stricte, ci prin victorie – fie în luptă, fie în narațiunea oficială. 

Deși primatul episcopului Romei a crescut în influență datorită tradiției legate de apostolii Petru și Pavel, desemnarea papilor a fost mereu influențată de raportul de forțe dintre cler, nobilimea romană, conexiunile familiale ale candidaților și intervenția împăraților bizantini, carolingieni sau germani.

Controverse la alegerile pontificale 

Compilația Liber Pontificalis, scrisă între secolele VI-IX, arată diversitatea cazurilor și instabilitatea funcției papale în acea perioadă: pontificate de doar câteva zile, figuri impuse de armată, perioade lungi fără papă, lupte pentru tron, și chiar alegerea unor adolescenți sau a unor figuri violente.

În secolul al X-lea – considerat de mulți „epoca de fier” a papalității – alegerile pontificale erau rareori lipsite de controverse. Protestanții Reformei din secolul al XVII-lea au folosit aceste excese pentru a critica Biserica, alimentând mitul Papei Ioana, o femeie care ar fi reușit să se dea drept bărbat și să ocupe tronul papal timp de doi ani.

Între anii 900 și 1000, au existat 30 de papi și antipapi, dintre care jumătate au murit în mod violent. Istoria consemnează și episoade tulburătoare, precum „Sinodul Cadavrelor”, în cadrul căruia trupul neînsuflețit al Papei Formosus a fost judecat, desfigurat și aruncat în Tibru. 

În 1059, Papa Nicolae al II-lea a emis un decret care acorda exclusiv cardinalilor dreptul de a alege papa, excluderea laicilor fiind stabilită oficial. Totuși, regulile – inclusiv cerința unei majorități de două treimi – nu au fost întotdeauna respectate. 

Cardinalii au fost închiși pentru prima oară în conclav în 1198 

Prima închidere forțată a cardinalilor într-un conclav a avut loc în 1198, la alegerea lui Inocențiu al III-lea. În 1241, la moartea lui Grigore al IX-lea, cardinalii au fost închiși în condiții precare la Septizonium, ceea ce a dus la boli și chiar moartea unuia dintre ei.

După moartea lui Clement al IV-lea, a urmat o perioadă de sede vacante de 33 de luni – cea mai lungă din istorie – în care cetățenii orașului Viterbo au decis să-i închidă pe cardinali pentru a forța o alegere.

Această experiență a determinat emiterea bulei Ubi periculum de către Grigore al X-lea în 1274, care a reglementat conclavul: cardinalii urmau să fie izolați zece zile după decesul papei, cu alimente reduse din a treia zi, pentru a urgenta procesul. 

Totuși, aceste reguli au fost rareori aplicate. Instaurarea papalității la Avignon timp de peste 70 de ani și Schisma Occidentală – cu doi papi rivali la Roma și Avignon – au demonstrat dificultățile uriașe în standardizarea alegerilor papale. 

Criza s-a încheiat la Conciliul de la Constanța (1415), când Benedict al XIII-lea, ultimul papă de la Avignon, a fost înlăturat. A urmat o nouă sede vacante, așa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în istoria papalității.