Scrisoare pentru Moldova: Îmi pare rău că ai ajuns să fii uitată, ca și mama care e mereu plecată

Mai jos – scrisoarea Alionei Căldăraru, studentă:

Bună, Moldovă! Azi e ziua ta și aș vrea să-ți dedic câteva gânduri. Ce pot sa zic? Sunt un simplu om, reprezentantă a minorității etnice rome, care, ca și ceilalți, se bucură de așa-numita cetățenie a ta. Aș vrea să îți mulțumesc, Moldovă, că după 27 de ani de independență, mă simt la fel de prinsă printre măști false și hoți.

Și azi, iubit meleag, ajung să fiu studentă, deși egală în drepturi, mereu discriminată. Mă întreb care-i rostul la această sărbătoare. Oare independența nu înseamnă libertate, egalitate în drepturi și liberă exprimare? Ce rost mai are, oare, să merg azi la studii când locul meu de muncă depinde de culoare?

Știu că azi la tine ar trebui să vin cu mulțumiri și așa voi face. Îți mulțumesc pentru o mamă pe care nu o văd decât la sărbătorile de Paști. Îți mulțumesc pentru un tată care e mereu stresat, căci are acasă șase copii ce îl așteaptă înfometați.

Mă mai întreb, Moldovă, oare a meritat cineva să lupte, să moară pentru neam? Oare acest popor, care e ca o ciumă, va înțelege rostul acestei vărsări de sânge? Nu vreau să mă plâng de sărăcie, de foamete sau neajunsuri, mă doare însă gândul că am ajuns să nu ne cunoaștem limba, sa nu recunoaște neamul.

Mă sperie faptul că noi suntem săraci la suflet, mi-e frică de acești călători care se numesc cetățeni și aștept să se trezească o conștiință națională.

Moldova, ești plaiul meu natal, ești unica în lume în care pot fi numit țigan, și oricât aș încerca să nu fiu banală, știu că noi vom fi mereu pe ultimul plan.

Îmi pare rău, Moldovă, că ai ajuns să fii uitată, ca și mama care e mereu plecată. Îți mulțumesc că azi frații mei nu pot spune deschis cine sunt ei. Uite așa am ajuns noi, Moldovă, să fim absenți în toate, căci nu se vede rostul dacă nu există dreptate.